„Ar trebui să fii recunoscătoare că cineva te ajută,” spun toți

Când l-am întâlnit prima dată pe Andrei, aveam 25 de ani, iar el avea 26. Amândoi lucram la aceeași firmă de marketing, iar conexiunea noastră a fost instantanee. Doi ani mai târziu, ne-am căsătorit. Eu aveam 27 de ani, iar Andrei 28. Eram plini de vise și aspirații, gata să cucerim lumea împreună.

Acum, la cinci ani de la căsătorie, locuim într-un apartament mic cu o cameră în centrul Bucureștiului. Este cochet, dar uneori simt că pereții se strâng în jurul nostru. Andrei lucrează ore lungi la serviciu, iar eu jonglez între munca mea part-time și îngrijirea casei noastre.

Din exterior, viața noastră ar putea părea perfectă. Dar în spatele ușilor închise, lucrurile sunt departe de a fi așa. Andrei a fost întotdeauna cel care aducea banii în casă, iar eu am fost mereu cea care se ocupa de gospodărie. A fost un acord nescris, ceva în care am căzut amândoi în mod natural. Dar pe măsură ce anii au trecut, echilibrul a început să se schimbe.

Jobul lui Andrei a devenit mai solicitant, și a început să vină acasă din ce în ce mai târziu. Mă găseam singură majoritatea serilor, încercând să mențin totul în ordine. Găteam, curățam și mă asiguram că totul era perfect pentru când el în sfârșit intra pe ușă. Dar oricât de mult făceam, părea că nu era niciodată suficient.

Într-o seară, după o zi deosebit de lungă, Andrei a venit acasă și abia m-a băgat în seamă. S-a dus direct în dormitor, lăsându-mă să stau în bucătărie cu cina răcindu-se pe masă. L-am urmat, sperând să vorbim, dar m-a respins, spunând că este prea obosit.

A doua zi, m-am confesat prietenei mele, Elena. „Ar trebui să fii recunoscătoare că cineva te ajută,” a spus ea. „Cel puțin Andrei muncește din greu să vă întrețină.”

Cuvintele ei m-au durut. Oare eram nerecunoscătoare? Am încercat să alung gândul, dar a persistat. În următoarele săptămâni, am observat un tipar. Ori de câte ori încercam să vorbesc cu Andrei despre cum mă simțeam, mă respingea, spunând că ar trebui să fiu mulțumită pentru ceea ce aveam.

Într-o noapte, după o altă ceartă, am decis să o vizitez pe sora mea, Ana. Ea locuia la câteva străzi distanță și a fost mereu stânca mea. În timp ce îmi vărsam sufletul în fața ei, ea m-a ascultat cu răbdare. „Irina, meriți să fii ascultată,” a spus ea blând. „Nu este vorba doar de a fi recunoscătoare. Este vorba de a fi parteneri.”

Cuvintele ei mi-au dat o rază de speranță. Am decis să încerc încă o dată să vorbesc cu Andrei. Am așteptat să vină acasă, și când a făcut-o, i-am cerut să ne așezăm și să vorbim. A acceptat cu reticență.

„Andrei, simt că ne îndepărtăm,” am început. „Știu că muncești din greu și apreciez asta, dar am nevoie și de tine. Am nevoie să fim o echipă.”

El s-a uitat la mine, cu ochii obosiți și distanți. „Irina, fac tot ce pot. Ce mai vrei de la mine?”

„Vreau să fim parteneri,” am spus, cu vocea tremurândă. „Vreau să ne susținem reciproc, nu doar financiar, ci și emoțional.”

Andrei a oftat și a privit în altă parte. „Nu știu dacă îți pot oferi asta acum,” a spus încet.

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Am realizat atunci că căsnicia noastră atârna de un fir de ață. Devenisem două persoane care trăiau vieți separate sub același acoperiș.

Pe măsură ce zilele s-au transformat în săptămâni, Andrei și cu mine ne-am îndepărtat și mai mult. Apartamentul mic cu o cameră care odată părea cochet acum părea sufocant. Mă găseam petrecând tot mai mult timp la Ana, căutând alinare în compania ei.

Într-o seară, în timp ce stăteam pe canapeaua ei, Ana s-a întors spre mine și a spus, „Irina, trebuie să te gândești la ce este mai bine pentru tine. Meriți să fii fericită.”

Cuvintele ei mi-au răsunat în minte în timp ce mă întorceam la apartamentul nostru. Știam că avea dreptate. Nu puteam continua să trăiesc așa, simțindu-mă neapreciată și singură.

Când am ajuns acasă, Andrei dormea deja. M-am așezat pe marginea patului, uitându-mă la el, și am realizat că bărbatul de care mă îndrăgostisem nu mai era acolo. Conexiunea pe care o avusesem odată dispăruse, înlocuită de un hău care părea imposibil de trecut.

A doua dimineață, mi-am făcut bagajul și am lăsat un bilet pe masa din bucătărie. „Andrei, am nevoie de timp să mă gândesc. Sper să înțelegi. – Irina.”

În timp ce ieșeam din apartament, simțeam un amestec de tristețe și ușurare. Nu știam ce îmi rezervă viitorul, dar știam că trebuie să mă regăsesc.