„Cine Primește Banii Ar Trebui Să Te Viziteze”: Nora Refuză Să Îi Aducă pe Nepoți la Casa Bunicii

Maria a fost întotdeauna o femeie rezistentă. Trăind singură într-un mic sat rural din România, găsea alinare în grădina ei de legume. Rândurile de roșii, castraveți și fasole erau mândria și bucuria ei, un testament al anilor de muncă și dăruire. Soțul ei murise cu un deceniu în urmă, iar de atunci grădina devenise sanctuarul ei.

Fiul ei, Andrei, se mutase la București pentru o oportunitate de muncă mai bună. Se căsătorise cu Elena, o fată de oraș cu puțin interes pentru viața rurală. Aveau doi copii, Ana și Petru, pe care Maria îi adora, dar pe care îi vedea rar. Jobul lui Andrei îl ținea ocupat, iar Elena nu era dornică să facă drumul lung până la Maria.

Maria înțelegea provocările vieții de oraș, dar nu putea să nu simtă un fior de singurătate. Trimitea adesea bani lui Andrei pentru a ajuta cu cheltuielile copiilor, sperând că asta le va ușura povara și poate îi va încuraja să o viziteze. Dar vizitele nu veneau niciodată.

Într-o zi, Maria a decis să-l sune pe Andrei. Îi era dor teribil de nepoții ei și voia să-i vadă. Telefonul a sunat de câteva ori înainte ca Andrei să răspundă.

„Bună, mamă,” a spus Andrei, părând grăbit.

„Bună, Andrei, ce mai faci?” a întrebat Maria, încercând să-și păstreze vocea veselă.

„Ocupat ca întotdeauna. Ce s-a întâmplat?”

„Mă întrebam dacă tu și copiii ați putea veni să mă vizitați în curând. Mi-e dor de voi toți,” a spus Maria, cu vocea plină de speranță.

A fost o pauză la celălalt capăt al liniei. „Mamă, știi cât de ocupați suntem. E greu să găsim timp,” a răspuns Andrei.

„Înțeleg, dar a trecut atât de mult timp. Trimit bani pentru a ajuta; poate ai putea folosi o parte din ei pentru o călătorie aici?” a sugerat Maria.

Andrei a oftat. „O să vorbesc cu Elena despre asta, dar nu pot promite nimic.”

Zilele s-au transformat în săptămâni și nu a venit niciun cuvânt de la Andrei. Maria și-a continuat rutina, îngrijindu-și grădina și ținându-se ocupată. Într-o după-amiază, a decis să o sune direct pe Elena.

„Alo?” a răspuns Elena.

„Bună, Elena, sunt Maria. Mă întrebam dacă te-ai gândit să veniți cu copiii în vizită,” a spus Maria.

„Maria, apreciem tot ce faci pentru noi, dar călătoria până acolo este prea mult acum,” a răspuns Elena scurt.

„Dar mi-e atât de dor de Ana și Petru. Nu poți face o excepție doar de data asta?” a implorat Maria.

„Uite, Maria, avem viețile noastre aici. Nu e ușor pentru noi să lăsăm totul și să venim în vizită,” a spus Elena, cu un ton final.

Maria a simțit un nod în gât. „Înțeleg,” a spus ea încet înainte de a închide telefonul.

Zilele au devenit mai reci pe măsură ce toamna s-a instalat. Grădina Mariei a început să se ofilească, la fel ca speranța ei de a-și vedea nepoții. A continuat să trimită bani, agățându-se de speranța slabă că într-o zi vor veni în vizită.

Într-o seară, în timp ce stătea singură în bucătăria ei mică, telefonul a sunat. Era Andrei.

„Mamă, am niște vești,” a spus el.

Inima Mariei a tresărit. „Veniți în vizită?” a întrebat ea cu nerăbdare.

„Nu, mamă. Ne mutăm în Cluj pentru o nouă oportunitate de muncă,” a spus Andrei.

Maria a simțit cum inima i se scufundă. „Cluj? Asta e și mai departe.”

„Știu, dar e o oportunitate grozavă pentru noi,” a spus Andrei.

Maria a forțat un zâmbet printre lacrimi. „Înțeleg. Vă doresc tot binele.”

Pe măsură ce anii au trecut, sănătatea Mariei a început să se deterioreze. A continuat să îngrijească grădina cât de bine putea, dar nu era același lucru fără râsetele nepoților ei umplând aerul. Nu a încetat niciodată să trimită bani, sperând că într-o zi vor veni.

Dar nu au venit niciodată.