„Nu Mai Trebuie să Ne Vizitezi, Fiule. Ne Vom Descurca Cumva”

Ion și Maria stăteau pe canapeaua lor uzată, lumina slabă din sufragerie aruncând umbre lungi pe pereți. Ceasul de pe șemineu ticăia secundele, un memento constant al timpului care a trecut de când copiii lor, Andrei și Elena, au plecat de acasă.

„Îți amintești când Andrei se juca în curte cu camioanele lui de jucărie?” a întrebat Maria, cu o voce plină de nostalgie.

Ion a dat din cap, un zâmbet abia schițat apărându-i pe buze. „Și Elena era mereu în urma lui, încercând să țină pasul. Acelea erau vremurile.”

Serile lor erau adesea pline de astfel de conversații, amintindu-și de viața fericită și lipsită de griji pe care o duceau odinioară. Dar acum, casa lor părea goală, tăcerea aproape asurzitoare. Andrei se mutase în alt oraș pentru o oportunitate de muncă, iar Elena era ocupată cu propria ei familie. Vizitele deveniseră rare, iar apelurile telefonice erau adesea grăbite.

Într-o seară, în timp ce stăteau în locurile lor obișnuite, telefonul a sunat. Maria l-a ridicat, fața ei luminându-se când a văzut numele lui Andrei pe ecran.

„Bună, mamă,” vocea lui Andrei a venit prin receptor, sunând distantă și obosită.

„Bună, dragule. Ce mai faci?” a întrebat Maria, încercând să-și stăpânească entuziasmul din voce.

„Sunt bine, doar ocupat cu munca. Voiam să-ți spun că nu voi putea veni în weekendul acesta. A apărut ceva la birou,” a spus Andrei, tonul lui fiind plin de scuze.

Inima Mariei s-a strâns, dar a forțat un zâmbet. „E în regulă, Andrei. Înțelegem. Ai propria ta viață acum.”

După câteva minute de conversație banală, au închis. Maria s-a întors către Ion, ochii ei strălucind de lacrimi neplânse. „Nu va veni weekendul acesta.”

Ion a oftat, trecându-și mâna prin părul rarit. „E în regulă, Maria. Ne vom descurca cumva.”

Zilele s-au transformat în săptămâni și săptămânile în luni. Vizitele lui Andrei au devenit tot mai rare, iar Elena, deși locuia mai aproape, era mereu ocupată cu propria ei familie. Maria și Ion găseau alinare în amintirile lor, dar singurătatea era greu de suportat.

Într-o seară de iarnă deosebit de rece, Maria s-a îmbolnăvit. Ion a făcut tot posibilul să aibă grijă de ea, dar sănătatea lui era și ea în declin. A sunat la Andrei, sperând la un sprijin.

„Andrei, mama ta este foarte bolnavă. Nu știu ce să fac,” a spus Ion, vocea lui tremurând.

„Tată, mi-aș dori să pot veni, dar am un proiect mare la muncă. Nu pot să-mi iau liber acum,” a răspuns Andrei, vocea lui fiind plină de regret.

Ion a închis telefonul, simțindu-se mai singur ca niciodată. S-a întors către Maria, care stătea întinsă pe canapea, respirația ei fiind superficială.

„Andrei nu poate veni,” a spus el încet.

Maria a dat din cap, ochii ei fiind plini de înțelegere. „E în regulă, Ion. Ne vom descurca cumva.”

Pe măsură ce zilele treceau, starea Mariei s-a înrăutățit. Ion a făcut tot posibilul să aibă grijă de ea, dar era clar că avea nevoie de mai mult ajutor decât putea el oferi. Într-o noapte, în timp ce stătea lângă ea, ținând-o de mână, ea a șoptit: „Ion, promite-mi că vei fi bine.”

Lacrimi curgeau pe fața lui Ion în timp ce dădea din cap. „Îți promit, Maria.”

Maria a murit în acea noapte, lăsându-l pe Ion singur în casa lor goală. Andrei și Elena au venit la înmormântare, dar vizitele lor au fost scurte. Aveau propriile lor vieți la care trebuiau să se întoarcă, propriile lor preocupări și griji.

Ion stătea pe canapeaua uzată, tăcerea casei apăsând asupra lui. S-a uitat la ceasul de pe șemineu, ticăitul acestuia fiind un memento constant al timpului care a trecut. A închis ochii, amintindu-și de viața fericită și lipsită de griji pe care o duceau odinioară și a șoptit în camera goală: „Ne vom descurca cumva.”