„Andrei, Știi Că Părinții Ei Sunt Divorțați. Nici Măcar Nu Înțelege Cum Ar Trebui Să Funcționeze Relațiile”

Andrei stătea pe marginea patului, uitându-se la telefon. Lumina slabă a ecranului îi ilumina fața gânditoare în timp ce citea din nou ultimul mesaj de la Maria. „Am nevoie de puțin spațiu, Andrei. E prea mult pentru mine.” Oftă adânc, simțind un amestec de frustrare și tristețe în piept.

Maria și Andrei se cunoscuseră în ultimul an de facultate. Ea studia psihologia, iar el era la literatură. Se conectaseră prin dragostea lor comună pentru cărți și muzică, și nu a durat mult până când prietenia lor s-a transformat în ceva mai mult. Dar pe măsură ce se apropiau, Andrei a observat anumite tipare în comportamentul Mariei care îl derutau.

Maria crescuse într-o casă marcată de divorțul tumultuos al părinților ei. Tatăl ei, Alexandru, plecase când ea avea doar zece ani, iar mama ei, Elena, se luptase cu responsabilitățile de părinte singur. Maria jucase adesea rolul de mediator în timpul certurilor părinților ei, un rol care o lăsase precaută față de conflicte și neînțelegeri în propriile relații.

Andrei, a cărui copilărie fusese relativ stabilă, găsea dificil să înțeleagă profunzimea temerilor Mariei. Își amintea de o seară când se certaseră dintr-un motiv trivial—o cină uitată. Reacția Mariei fusese disproporționată; se închisese complet și refuzase să vorbească cu el zile întregi.

„Nu știu cum să fac asta,” mărturisise Maria odată, cu vocea tremurând. „Nu am văzut niciodată o relație sănătoasă de aproape. Cum ar trebui să știu ce e normal?”

Andrei încercase să fie răbdător. Citise articole, vorbise cu prietenii care avuseseră experiențe similare și chiar sugerase terapie de cuplu. Dar cu cât insista mai mult pentru ceea ce considera el normalitate, cu atât Maria se retrăgea mai mult.

Punctul de ruptură a venit neașteptat. Plănuiseră o escapadă de weekend, o șansă de a se reconecta. Dar în timp ce împachetau, Maria găsise o fotografie veche cu părinții ei, zâmbind și aparent îndrăgostiți. A izbucnit în plâns, copleșită de contrastul izbitor dintre imagine și amintirile ei.

„Nu pot face asta, Andrei,” spusese ea, cu vocea înecată de emoție. „O să te rănesc. O să stric totul ca de obicei.”

Andrei încercase să o reasigure, să-i spună că pot lucra împreună la temerile ei. Dar cuvintele lui păreau goale chiar și pentru el. În adâncul sufletului, știa că era depășit de situație. O iubea pe Maria, dar dragostea nu era suficientă pentru a acoperi prăpastia dintre experiențele lor.

Acum, stând singur, Andrei realiza că Maria avea dreptate. Avea nevoie de spațiu—spațiu pentru a se vindeca, pentru a se înțelege pe sine în afara umbrei căsniciei eșuate a părinților ei. Și el trebuia să o lase să plece, nu pentru că voia, ci pentru că menținerea relației ar fi prelungit doar durerea lor.

Telefonul vibră cu un nou mesaj, scoțându-l pe Andrei din reverie. Era Maria. „Mulțumesc că ai înțeles,” scria mesajul. „Sper ca într-o zi să fiu pregătită pentru cineva ca tine.”

Andrei nu răspunse. Puse telefonul jos și se întinse pe pat, uitându-se la tavan. Camera era tăcută, cu excepția zumzetului liniștit al nopții. În acea liniște, Andrei simți greutatea inimii frânte. Voise să fie cel care să schimbe viziunea Mariei despre dragoste, să-i demonstreze că nu toate relațiile erau sortite eșecului. Dar unele lecții, realizase el, trebuiau învățate singure.