„Mama Mea Nu Vrea Să Facă Babysitting, Dar Trebuie Să Îmi Susțin Familia”

Viața are un mod de a ne testa cu încercări care uneori par insurmontabile. Mă numesc Madalina și sunt o mamă singură a trei copii frumoși: Alexa, 9 ani, Albert, 7 ani și Eliza, acum 2 ani. Soțul meu, Andrei, a murit pe neașteptate când Eliza era doar un bebeluș. Șocul și durerea au fost copleșitoare, nu doar emoțional, ci și financiar.

Am fost norocoși să deținem casa noastră în întregime, un loc mic și confortabil în care Andrei și cu mine ne-am pus sufletul. Totuși, deținerea unei case nu te scutește de facturile lunare – utilitățile, taxele pe proprietate și costurile interminabile de întreținere. În plus, există costurile creșterii copiilor, care par să crească în fiecare zi. Moartea lui Andrei ne-a lăsat cu o asigurare de viață, dar o mare parte din aceasta s-a dus pe facturi medicale și datorii neprevăzute.

În primele șase luni după moartea lui Andrei, fratele meu Bogdan a fost stânca noastră. Ne-a ajutat cu cumpărăturile, babysitting-ul și a fost acolo ori de câte ori aveam nevoie de un umăr pe care să plângem. Dar Bogdan are propria familie și obligații financiare și, oricât ar fi vrut, nu ne putea susține la nesfârșit.

Știam că trebuie să îmi găsesc un loc de muncă. Piața muncii nu a fost amabilă, mai ales pentru cineva care fusese în afara forței de muncă aproape un deceniu. Am reușit să obțin un post de casier la un magazin alimentar local. Orele erau lungi și salariul minim, dar era un început.

Cea mai mare provocare a fost însă găsirea cuiva care să aibă grijă de copii în timp ce eram la muncă. Costurile pentru îngrijirea copiilor erau astronomice și cu venitul meu modest, plata unei bone sau a unui centru de zi era exclusă. M-am îndreptat către singura persoană pe care credeam că mă poate ajuta – mama mea.

Spre dezamăgirea mea, mama mea, care întotdeauna fusese oarecum distantă, a refuzat să facă babysitting. Ea simțea că și-a crescut copiii și nu dorea responsabilitatea de a avea grijă de nepoții ei. Se bucura de pensie, plină de călătorii și activități sociale și nu dorea să fie legată din nou.

M-am simțit rănită și abandonată, dar nu aveam altă opțiune decât să mă descurc cum puteam. Am pus laolaltă o soluție improvizată – vecini care puteau să îi supravegheze pentru o oră ici-colo, programe școlare pentru Alexa și Albert și mult timp petrecut în fața televizorului pentru Eliza, mai mult decât mi-aș fi dorit.

Tensiunea de a jongla între muncă, îngrijirea copiilor și nevoile emoționale ale copiilor mei îndurerați a început să își spună cuvântul. Performanța mea la muncă a avut de suferit. Eram mereu epuizată și copiii simțeau stresul meu. Alexa a început să aibă dificultăți la școală, Albert a devenit retras și Eliza, prea mică pentru a înțelege, plângea des.

Într-o seară, m-am întors acasă de la muncă și am găsit-o pe Eliza căzuse din pat și plângea inconsolabil. A fost punctul de rupere. Am realizat că în ciuda eforturilor mele cele mai bune, nu reușeam să ofer îngrijirea de care copiii mei aveau nevoie. Vinovăția era copleșitoare.

Stau acum aici, scriind acest lucru, nu cu o soluție la îndemână, ci cu o inimă grea. Știu că există nenumărați părinți singuri care se confruntă cu lupte similare. Facem tot ce putem mai bine, dar uneori pare că lumea este împotriva noastră. Nu știu ce ne rezervă viitorul, dar mă agăț de speranță, speranța că într-un fel sau altul lucrurile se vor îmbunătăți. Pentru moment, asta trebuie să fie suficient.