„Sora Mea a Aflat că M-am Mutat la Țară. Mi-a Trimite Nepoata la Mine. Am Regretat că Am Acceptat”

Când am decis să părăsesc agitația orașului București pentru o viață mai liniștită în ruralul Maramureșului, am crezut că mă pregătesc pentru o existență pașnică. Dealurile ondulate, terenul spațios și promisiunea unui ritm mai lent erau atrăgătoare. Am cumpărat o mică fermă la marginea unui sat minuscul și, în primele luni, m-am bucurat de liniște.

Sora mea, Elena, care încă locuia în orașul nostru agitat împreună cu fiica ei, Ilinca, era atât invidioasă cât și îngrijorată de schimbarea mea drastică de stil de viață. Elena a fost mereu cea mai precaută dintre noi, iar gândul că eu, fratele ei mai mic, Andrei, trăiesc singur într-un loc atât de izolat o neliniștea. În ciuda asigurărilor mele că sunt fericit, ea nu-și putea alunga îngrijorările.

Într-o zi, pe neașteptate, Elena m-a sunat cu o cerere — sau mai bine zis, o favoare. Fiica ei, Ilinca, trecea printr-o fază rebelă. La 16 ani, devenise mai mult decât putea Elena să gestioneze în oraș. Notele ei scădeau și începuse să frecventeze compania nepotrivită. Elena, disperată și sperând la o schimbare, m-a întrebat dacă Ilinca ar putea veni să stea cu mine pentru o vreme. Credea că viața la țară i-ar putea face bine, un loc unde să-și reconsidere perspectivele.

Cu reticență, am acceptat. O iubeam pe Ilinca și dacă puteam ajuta în vreun fel, simțeam că era responsabilitatea mea să încerc. O săptămână mai târziu, Ilinca a sosit, cu fața posomorâtă și bagajele grele nu doar de haine — greutatea vieții ei actuale era palpabilă.

Primele zile au fost dificile. Ilinca era evident nefericită și îi lipsea agitația constantă a orașului. Detesta internetul lent, absența prietenilor ei și nopțile liniștite. Am încercat să o implic în activitățile mele zilnice precum grădinăritul și drumețiile, dar arăta puțin interes.

Pe măsură ce săptămânile s-au transformat într-o lună, am observat o schimbare ușoară în ea. Ilinca a început să petreacă timp citind sub stejarul bătrân și ocazional mă ajuta în grădina de legume. Părea că viața la țară începea în sfârșit să-și facă efectul.

Totuși, pacea a fost de scurtă durată. Într-o seară, în timp ce pregăteam cina, Ilinca a primit un apel de la unul dintre prietenii ei din oraș. Orice s-a spus în acel apel, a stârnit ceva în ea. În acea noapte și-a făcut bagajele și a declarat că se întoarce la București. Niciun fel de persuasiune nu i-a schimbat decizia.

Simțindu-mă învins, am dus-o la cea mai apropiată stație de autobuz a doua zi dimineață. Drumul a fost tăcut, aerul gros de cuvinte nespuse. Când s-a urcat în autobuz, mi-a dat o îmbrățișare rapidă — părea un rămas bun nu doar de la viața la țară.

Săptămâni după ce a plecat, Elena m-a sunat să-mi spună că Ilinca nu s-a întors acasă. Dispăruse în oraș, locul ei fiind necunoscut. Vinovăția mă apăsa greu. Eșuasem să ofer sanctuarul pe care sora mea îl sperase.

Viața la țară, cu toată frumusețea ei serenă, nu era un leac pentru problemele tuturor. Uneori, era doar un loc liniștit pentru a realiza că unele probleme sunt prea adânci, prea rezistente la farmecul vieții pastorale.