„Mama Întotdeauna Spunea Că Sunt pe Locul Doi față de Sora Mea Mai Mare”: Ziua Ei de Naștere a Fost Ultima Picătură

Crescând într-un mic oraș din România, diferențele dintre sora mea Andreea și mine erau evidente și adesea subliniate. Andreea, cu părul ei blond și zâmbetul rapid, părea să exceleze fără efort în tot ceea ce făcea. Era șefa de promoție a clasei ei, o sportivă de top și chiar făcea voluntariat la adăpostul local pentru animale. Toată lumea din oraș o cunoștea pe Andreea și o iubea.

Eu, Ana, pe de altă parte, eram diferită. Părul meu nu stătea niciodată bine, notele mele erau medii în ciuda eforturilor mele, iar natura mea introvertită însemna că petreceam mult timp singură. Asta nu mă deranja prea mult; ceea ce mă deranja era modul în care Mama ne vedea. Era ca și cum fiecare comparație pe care o făcea era menită să evidențieze defectele mele și perfecțiunile Andreei.

Mama avea întotdeauna un mod de a-și exprima dezamăgirea față de mine. „De ce nu poți fi mai mult ca sora ta?” era un refren pe care îl auzeam prea des. Fiecare cuvânt era o mică tăietură, iar de-a lungul anilor, acele tăieturi s-au acumulat într-o rană adâncă în stima mea de sine.

Andreea, cu toate perfecțiunile ei, nu părea să fie deranjată de comparații. De fapt, adesea încerca să-și minimizeze realizările, poate pentru a mă face să mă simt mai bine. Dar asta doar înrăutățea lucrurile. Evidenția umilința ei, adăugând încă o virtute la lista ei mereu în creștere.

Punctul culminant a venit la aniversarea de 25 de ani a Andreei. Ar fi trebuit să fie o mică reuniune de familie, dar ca de obicei, Mama a transformat-o într-un spectacol, invitând toți prietenii Andreei și câțiva membri ai familiei care o adorau la fel de mult. Casa era plină de râsete și discuții, toți toastând pentru succesele și viitorul strălucit al Andreei.

Am încercat să rămân în fundal, ajutând cu mâncarea și băuturile, sperând să mă fac utilă. Dar la mijlocul petrecerii, Mama a decis că era timpul pentru discursuri. Unul câte unul, invitații s-au ridicat să o laude pe Andreea, povestind despre bunătatea și realizările ei. Când a venit rândul Mamei, a luat un moment pentru a ne compara din nou.

„Oricât de minunată este ziua de azi, mi-aș dori ca Ana să învețe câte ceva de la sora ei. Imaginați-vă cât de mândră aș putea fi de ambele mele fiice atunci.”

Camera a râs, dar râsul era ca un tunet în urechile mele. Am simțit cum fața mi se înroșește de rușine și mâinile îmi tremurau de un amestec de furie și tristețe. M-am scuzat și am ieșit în aerul răcoros al serii, lacrimile curgându-mi pe față. Am mers fără direcție, fiecare pas ecou al adevărului dureros că nu voi fi niciodată suficientă pentru Mama.

În acea noapte, nu m-am întors la petrecere. Nu puteam. Realizarea că nimic din ceea ce făceam nu va schimba vreodată părerea Mamei despre mine era prea mult de suportat. Distanța dintre mine și Andreea, atât literală cât și metaforică, a crescut după acea noapte.

Andreea a încercat să reducă distanța, contactându-mă de mai multe ori, dar ceva din mine se rupsese. Comparațiile constante îmi erodaseră capacitatea de a avea încredere, chiar și în ea. Conversațiile noastre au devenit rare și tensionate, pline de tăceri stânjenitoare și regrete nespuse.

Cât despre Mama, relația noastră a rămas rece și distantă ca întotdeauna. M-am mutat curând după aceea, găsindu-mi un mic apartament în oraș. M-am concentrat pe construirea unei vieți în care nu eram comparată cu nimeni altcineva, o viață în care poate aș putea începe să mă vindec.

Dar unele răni sunt prea adânci și unele distanțe prea vaste. Ultima picătură a rupt mult mai mult decât doar răbdarea mea; mi-a rupt spiritul.