„Copiii Noștri Ne Cer Să Scriem un Testament”: Am Decis Să Îi Tratăm Diferit de Acum Înainte

Mă numesc Violeta și am 60 de ani. Soțul meu, Ion, are 65. Suntem căsătoriți de peste 35 de ani și avem doi copii, Radu și Ana. Amândoi încă lucrăm, dar de doi ani ne gândim serios la pensionare. Am muncit din greu toată viața, am realizat multe și am reușit să economisim o sumă decentă de bani. Locuim într-o casă modestă dar confortabilă într-o suburbie liniștită a Bucureștiului.

Copiii noștri sunt acum adulți. Radu are 32 de ani și lucrează ca inginer în Cluj-Napoca, în timp ce Ana, care are 28 de ani, este profesoară în Iași. Amândoi au viețile și carierele lor, dar păstrăm legătura regulat prin apeluri telefonice și vizite în timpul sărbătorilor.

Acum câteva luni, în timpul unei reuniuni de familie, Radu și Ana au adus în discuție subiectul testamentului nostru. Erau îngrijorați de ce se va întâmpla cu bunurile noastre când vom trece în neființă. La început, Ion și cu mine am fost surprinși de directitatea lor. Întotdeauna am crezut că discutarea unor astfel de chestiuni este morbidă și inutilă în acest stadiu al vieții noastre.

Cu toate acestea, Radu și Ana au fost insistenți. Voiau să redactăm un testament pentru a ne asigura că totul va fi în ordine când va veni momentul. Au argumentat că este un pas practic pentru a evita eventualele conflicte sau confuzii în viitor. Deși intențiile lor păreau sincere, Ion și cu mine nu am putut să nu ne simțim puțin răniți de urgența lor.

Am decis să le luăm sfatul în serios și am consultat un avocat pentru a redacta testamentul nostru. Procesul a fost simplu, dar ne-a făcut să reflectăm asupra relației noastre cu copiii. Am realizat că Radu și Ana erau mai preocupați de bunurile noastre decât de bunăstarea noastră. Această realizare a fost dureroasă.

Ion și cu mine am început să observăm alte semne că copiii noștri erau mai interesați de banii noștri decât de noi ca persoane. Radu suna adesea pentru a întreba despre situația noastră financiară, în timp ce Ana părea mai interesată să discute despre investiții și valoarea proprietăților decât despre sănătatea sau fericirea noastră.

Într-o seară, după o conversație deosebit de descurajantă cu Ana, Ion și cu mine ne-am așezat să discutăm despre cum ne simțeam. Am fost de acord că trebuie să facem unele schimbări în modul în care interacționăm cu copiii noștri. Am decis să stabilim limite și să ne concentrăm pe construirea unei relații bazate pe respect reciproc și grijă sinceră.

Am început prin a avea o conversație sinceră cu Radu și Ana. Le-am spus cum ne simțim în legătură cu comportamentul lor recent și ne-am exprimat dorința pentru o relație mai semnificativă. La început au părut surprinși și oarecum defensivi, dar în cele din urmă au înțeles perspectiva noastră.

În ciuda eforturilor noastre, lucrurile nu s-au îmbunătățit atât de mult pe cât speram. Radu a continuat să prioritizeze cariera sa în detrimentul timpului petrecut cu familia, iar apelurile Anei au devenit mai rare. A devenit clar că prioritățile lor erau diferite de ale noastre.

Ion și cu mine am decis să ne concentrăm pe propria noastră fericire. Am început să petrecem mai mult timp împreună, călătorind în locuri pe care întotdeauna am vrut să le vizităm și implicându-ne în hobby-uri care ne plăceau. De asemenea, ne-am făcut noi prieteni care împărtășeau interesele și valorile noastre.

Deși a fost dezamăgitor să realizăm că relația noastră cu Radu și Ana poate nu va fi niciodată atât de apropiată pe cât ne-am dorit, am găsit alinare unul în celălalt și în viața pe care am construit-o împreună. Am învățat că uneori, în ciuda celor mai bune eforturi ale noastre, lucrurile nu ies întotdeauna așa cum ne dorim.