„Soțul Meu I-a Interzis Mamei Să Mă Ajute cu Bebelușul. Acum Mă Lupt Singură.”

Când am aflat prima dată că sunt însărcinată, am fost în culmea fericirii. Eu și soțul meu, Andrei, încercam să avem un copil de mai bine de un an, iar vestea a fost ca un vis devenit realitate. Am început imediat să planificăm sosirea noului membru al familiei, discutând despre culorile camerei și numele bebelușului. Cu toate acestea, un lucru pe care nu l-am anticipat a fost tensiunea pe care o va pune asupra relației noastre și asupra sănătății mele mentale.

Părinții lui Andrei locuiesc în alt județ, la aproximativ șase ore de mers cu mașina. Amândoi au locuri de muncă cu normă întreagă și nu își pot permite să își ia liber pentru a ne ajuta cu bebelușul. Mama mea, pe de altă parte, locuiește la doar 20 de minute distanță și a fost mereu sprijinul meu. Era încântată să devină bunică și s-a oferit să ne ajute cât de mult putea.

Dar Andrei avea alte idei. El credea că ar trebui să ne descurcăm singuri pentru a „construi caracter” și a „întări căsnicia noastră.” Nu voia ca mama mea să fie prea implicată, temându-se că ne-ar face dependenți de ea. În ciuda protestelor mele, el a insistat că ne putem descurca fără ajutorul ei.

Primele săptămâni după nașterea bebelușului nostru, Maria, au fost un vârtej de nopți nedormite și schimbări nesfârșite de scutece. Eram epuizată, atât fizic cât și emoțional. Andrei încerca să ajute când putea, dar jobul lui solicitant îl ținea departe de casă pentru multe ore. Mă simțeam copleșită de responsabilități, iar izolarea era sufocantă.

Am apelat la mama mea pentru sprijin, dar dezaprobarea lui Andrei plana asupra fiecărei conversații. El a făcut clar că nu voia ca ea să vină prea des, iar eu mă simțeam prinsă între dorințele soțului meu și nevoia mea de ajutor. Mama mea respecta limitele impuse de el, dar putea vedea cât de mult mă chinuiam. Ea aducea mâncare și îmi oferea cuvinte de încurajare, dar nu era suficient.

Într-o noapte deosebit de grea, Maria nu se oprea din plâns indiferent ce făceam. Eram la capătul puterilor și am sunat-o pe mama mea în lacrimi. Ea a venit imediat, dar când Andrei a venit acasă și a văzut-o acolo, a fost furios. Am avut o ceartă uriașă și m-a acuzat că îi subminez autoritatea și că nu am încredere în el ca tată.

Aceea noapte a marcat un punct de cotitură în relația noastră. M-am simțit mai singură ca niciodată, prinsă într-o situație în care nu puteam conta pe singura persoană care fusese mereu acolo pentru mine. Zilele s-au transformat în săptămâni, iar izolarea a devenit tot mai apăsătoare. Am început să-l resent pe Andrei pentru încăpățânarea lui și incapacitatea de a vedea cât de mult aveam nevoie de sprijinul mamei mele.

Am încercat să sugerez angajarea unei bone, dar Andrei a respins ideea, spunând că este o cheltuială inutilă. El credea că ne putem descurca singuri dacă ne străduim mai mult. Dar adevărul era că deja dădeam tot ce aveam și tot nu era suficient.

Pe măsură ce lunile treceau, tensiunea și-a pus amprenta asupra sănătății mele mentale. Am devenit din ce în ce mai anxioasă și deprimată, simțindu-mă ca un eșec ca mamă și soție. Eu și Andrei ne-am îndepărtat unul de celălalt, legătura noastră odată puternică acum fiind destrămată de certuri constante și resentimente nespuse.

Într-o zi, în cele din urmă am cedat și i-am spus lui Andrei cât de mult mă chinuiam. Părea surprins de profunzimea disperării mele, dar tot insista că ne putem descurca fără ajutor din exterior. Era clar că nu înțelegea impactul emoțional pe care îl avea asupra mea.

Acum, stând singură în casa noastră liniștită în timp ce Maria doarme, nu pot să nu simt un sentiment profund de singurătate și regret. Aș fi vrut să fi luptat pentru mine și să fi insistat să primesc ajutorul de care aveam nevoie încă de la început. Relația mea cu Andrei a avut de suferit și simt că mă pierd pe mine însămi în acest proces.

Nu știu ce ne rezervă viitorul, dar un lucru este sigur: izolarea și lipsa de sprijin au lăsat cicatrici care nu se vor vindeca ușor.