„Se Spune Că Doar Oamenii Răi Sunt Singuri la Bătrânețe. Se Pare Că Sunt Unul Dintre Ei”: La 75 de Ani, Sunt o Povară pentru Propriii Mei Copii

Se spune că doar oamenii răi sunt singuri la bătrânețe. Se pare că sunt unul dintre ei. La 75 de ani, sunt o povară pentru propriii mei copii. Nu găsesc timp să mă viziteze sau să-mi aducă medicamentele. Ce fel de ajutor pot spera să primesc? Soțul meu a murit când fiul meu cel mic avea doar 10 ani. Am crescut doi copii singură, lucrând în mai multe locuri pentru a face rost de bani. Acum, în amurgul vieții mele, mă găsesc singură și luptându-mă.

Mă numesc Margareta și locuiesc într-un apartament mic într-un cartier liniștit din București. Zilele mele sunt lungi și monotone, umplute cu zumzetul televizorului și ciripitul ocazional al păsărilor de afară. Corpul meu este fragil, iar sarcinile simple precum gătitul sau curățenia au devenit provocări monumentale. Mă bazez pe un cadru de mers pentru a mă deplasa și am o listă de medicamente pe care trebuie să le iau zilnic.

Fiul meu, David, locuiește la doar o oră distanță, dar rareori mă vizitează. Are un loc de muncă solicitant și o familie proprie. Fiica mea, Ana, s-a mutat în Cluj-Napoca acum câțiva ani și este ocupată cu cariera și copiii ei. Înțeleg că au propriile lor vieți și responsabilități, dar asta nu face singurătatea mai ușor de suportat.

Îmi amintesc zilele când copiii mei erau mici. Mă trezeam devreme pentru a le pregăti micul dejun, a le împacheta prânzul și a-i duce la școală înainte de a merge la muncă. Lucram ca casieră la un magazin alimentar local în timpul zilei și curățam birouri noaptea. Era epuizant, dar o făceam pentru ei. Voiam să le ofer o viață mai bună, oportunități pe care eu nu le-am avut.

Când soțul meu a murit brusc din cauza unui atac de cord, lumea noastră s-a întors pe dos. A trebuit să fiu puternică pentru copiii mei, chiar și atunci când simțeam că mă prăbușesc pe dinăuntru. Nu aveam familie în apropiere care să ne ajute, așa că eram doar noi trei împotriva lumii. Am sacrificat atât de mult pentru ei, iar acum simt că au uitat tot ce am făcut.

Iarna trecută, am căzut în apartament și mi-am rupt șoldul. Am stat pe podea ore întregi până când un vecin mi-a auzit strigătele de ajutor și a chemat ambulanța. Am petrecut săptămâni în spital și apoi într-un centru de reabilitare. David m-a vizitat o singură dată în acea perioadă, iar Ana mi-a trimis flori. Când m-am întors acasă, a trebuit să angajez o asistentă medicală la domiciliu pentru a mă ajuta cu sarcinile zilnice deoarece copiii mei nu puteau fi acolo pentru mine.

Asistenta este amabilă și face tot posibilul să mă mențină confortabilă, dar nu este același lucru cu a avea familia în preajmă. Sărbătorile sunt deosebit de grele. Crăciunul și Paștele erau pline de râsete, mâncare delicioasă și căldura familiei. Acum, sunt doar amintiri ale ceea ce am pierdut. Crăciunul trecut, David m-a sunat câteva minute în timp ce Ana mi-a trimis o felicitare cu o fotografie de familie.

Încerc să nu fiu amară, dar este dificil. Singurătatea este sufocantă uneori. Văd alți vârstnici cu familiile lor, fiind îngrijiți și iubiți, și mă întreb ce am făcut greșit. Am fost prea strictă? Nu am arătat suficientă afecțiune? Aceste întrebări mă bântuie în timp ce stau singură în apartamentul meu.

Nu vreau să fiu o povară pentru copiii mei, dar am nevoie de ajutorul lor. Lucruri simple precum ridicarea rețetelor sau ducerea la programările medicale devin imposibile pentru mine să le gestionez singură. Am apelat la ei de mai multe ori, dar răspunsurile lor sunt mereu aceleași – sunt prea ocupați.

În timp ce scriu aceste rânduri, lacrimile îmi curg pe față. Se spune că doar oamenii răi sunt singuri la bătrânețe. Dacă asta este adevărat, atunci poate că sunt unul dintre ei. Dar tot ce mi-am dorit vreodată a fost să fiu o mamă bună și să le ofer copiilor mei tot ce aveau nevoie. Acum, la 75 de ani, mă întreb dacă a meritat totul.