„Nu Vreau ca Verișoara Soțului Meu să Locuiască cu Noi în Timpul Facultății. Vor Fi Cinci Ani Lungi”

Când l-am întâlnit prima dată pe Andrei, nu a fost nimic deosebit de romantic. Eram la un grătar organizat de un prieten comun, iar conversația noastră a fost casuală, doar doi tineri vorbind despre viață și schimbând numere de telefon. Chiar și atunci, am observat că nu părea tipul obișnuit de băiat de oraș. Avea un anumit farmec, o atitudine naturală care îl făcea diferit.

Avansând trei ani, Andrei și cu mine eram căsătoriți. Aveam o casă modestă în suburbia Bucureștiului, un loc pe care amândoi îl iubeam. Viața era bună, dar apoi a venit telefonul care avea să schimbe totul.

„Hei, draga mea,” a spus Andrei într-o seară când a intrat în bucătărie unde pregăteam cina. „Tocmai am vorbit la telefon cu verișoara mea, Ana. A fost acceptată la Universitatea din București.”

„E o veste grozavă!” am răspuns eu, sincer fericită pentru ea. Ana era o tânără strălucită cu un viitor promițător.

„Da, este,” a continuat Andrei, ezitând ușor. „Dar e o problemă. Nu-și poate permite să locuiască în campus sau să închirieze un apartament în apropiere. Ne-a întrebat dacă poate sta la noi.”

Am simțit cum mi se strânge inima. „Pentru cât timp?” am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

„Ei bine, programul ei durează cinci ani,” a spus Andrei, privindu-mă cu ochi plini de speranță.

Cinci ani. Cuvintele răsunau în mintea mea ca un clopot funebru. Nu voiam să par egoistă, dar gândul de a avea pe cineva în casa noastră pentru atât de mult timp era copleșitor.

„Andrei, nu știu dacă pot face asta,” am spus în cele din urmă. „Cinci ani sunt mult timp.”

„Știu, dar e familie,” a răspuns el. „Și chiar are nevoie de ajutorul nostru.”

Am tras adânc aer în piept și am dat din cap. „Să încercăm,” am spus, deși inima mea nu era în asta.

Ana s-a mutat la noi o săptămână mai târziu. La început, lucrurile au fost bine. Era politică și respectuoasă, ajutând mereu prin casă și ținându-se departe. Dar pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, tensiunea a început să se arate.

Casa noastră odată liniștită a devenit un câmp de bătălie al programelor conflictuale și personalităților care se ciocneau. Sesiunile ei de studiu târzii mă țineau trează, iar prezența ei constantă făcea imposibil ca Andrei și cu mine să avem intimitate.

Într-o seară, după încă o ceartă despre programul de folosire a băii, am cedat.

„Andrei, asta nu funcționează,” am spus, cu lacrimi curgându-mi pe față. „Nu pot trăi așa timp de cinci ani.”

„Știu că e greu,” a răspuns el, arătând la fel de epuizat. „Dar ce putem face? E familie.”

„Familie sau nu, asta ne distruge,” am spus. „Trebuie să găsim o altă soluție.”

Cu reticență, Andrei a fost de acord să vorbească cu Ana despre găsirea unor aranjamente alternative de locuit. Dar când a abordat subiectul cu ea, a fost devastată.

„Credeam că vreți să fiu aici,” a spus ea, cu ochii plini de lacrimi.

„Vrem,” a spus Andrei blând. „Dar pur și simplu nu funcționează.”

Ana s-a mutat o lună mai târziu, găsind un mic apartament cu ajutorul unei burse de la universitate. Casa părea goală fără ea, dar daunele fuseseră deja făcute.

Andrei și cu mine am încercat să ne reconstruim relația, dar tensiunea acelor luni și-a pus amprenta. Ne certam mai des și ne era greu să ne reconectăm.

În cele din urmă, căsnicia noastră nu a putut rezista presiunii. Ne-am despărțit un an mai târziu, amândoi întrebându-ne dacă lucrurile ar fi fost diferite dacă am fi făcut o altă alegere.