„Bunico, Mama a spus că trebuie să te ducem la un azil de bătrâni”: Am auzit o conversație sfâșietoare

Doamna Maria mergea repede pe trotuar, cu moralul neobișnuit de ridicat. Era pe drum să-și ia nepoata, Emilia, de la școală. Soarele strălucea, iar aerul proaspăt de toamnă îi umplea plămânii cu un sentiment de reînnoire. Pantofii ei făceau un sunet ritmic pe trotuar, un sunet care o ducea cu gândul la zilele tinereții când mergea la muncă în orașul aglomerat.

Motivul stării ei de bine era simplu dar profund: se mutase în sfârșit în propriul ei apartament. După ce și-a vândut vechea casă de la țară, petrecuse aproape doi ani economisind fiecare bănuț pentru a-și permite un mic dar confortabil apartament cu o cameră în oraș. Nu era mult, dar era al ei și reprezenta un nou început.

Când se apropia de școală, o văzu pe Emilia așteptând lângă poartă, fața ei luminându-se când și-a văzut bunica. S-au îmbrățișat călduros, iar Maria a simțit un val de dragoste și recunoștință. Au început să meargă spre casă, discutând despre ziua Emiliei la școală și planurile pentru weekendul următor.

Când au ajuns la apartamentul Mariei, Emilia a alergat înăuntru să se joace cu jucăriile ei în timp ce Maria pregătea o gustare. Apartamentul era modest dar plin de lumină, datorită ferestrelor mari care dădeau spre un mic parc. Maria îl decorase cu grijă, folosind puținii bani rămași pentru a-l face să se simtă ca acasă.

În timp ce stăteau la masă să mănânce, Maria nu putea să nu simtă un fior de îngrijorare. Auzea o conversație între fiica ei, Ana, și ginerele ei, Mihai, cu câteva zile în urmă. Discutau despre posibilitatea de a o duce pe Maria la un azil de bătrâni. Gândul acesta o măcina de atunci.

„Bunico, ești bine?” vocea Emiliei i-a întrerupt gândurile.

Maria a forțat un zâmbet. „Da, draga mea. Doar mă gândeam la ceva.”

Mai târziu în acea seară, după ce Emilia fusese luată de Ana și Mihai, Maria stătea singură în apartamentul ei. Liniștea era asurzitoare. Revedea în minte conversația pe care o auzise.

„Ana, nu mai putem continua așa,” spusese Mihai. „Mama ta are nevoie de mai multă îngrijire decât putem noi oferi.”

„Știu,” răspunsese Ana, vocea ei trădând vinovăția. „Dar nu vreau să o duc la un azil de bătrâni. Va fi devastată.”

Inima Mariei se strângea amintindu-și acele cuvinte. Știa că aveau dreptate; avea nevoie de mai mult ajutor decât puteau ei oferi. Dar gândul de a părăsi noul ei apartament, singurul loc care se simțea ca al ei, era insuportabil.

A doua zi dimineață, Maria a decis să discute cu Ana despre asta. A sunat-o pe fiica ei și i-a cerut să se întâlnească.

„Ana, am auzit discuția ta cu Mihai despre mine,” a început Maria ezitant când s-au întâlnit la o cafenea din apropiere.

Ana părea incomodă dar a dat din cap afirmativ. „Mamă, doar discutam opțiuni. Vrem ce e mai bine pentru tine.”

„Înțeleg,” a spus Maria încet. „Dar te rog, nu luați nicio decizie fără să vorbiți mai întâi cu mine.”

Ana i-a luat mâna Mariei peste masă. „Promit, mamă. Vom găsi o soluție împreună.”

În ciuda asigurărilor Anei, Maria nu putea scăpa de sentimentul de iminentă pierdere. Zilele s-au transformat în săptămâni și subiectul nu a mai fost adus în discuție. Dar Maria știa că era doar o chestiune de timp până când vor trebui să ia o decizie.

Într-o seară rece de iarnă, Maria a primit un telefon de la Ana.

„Mamă, trebuie să vorbim,” a spus Ana, vocea ei grea de emoție.

Inima Mariei bătea cu putere în timp ce asculta explicațiile Anei că găsiseră un azil de bătrâni în apropiere care avea recenzii excelente și personal grijuliu.

„Credem că este cea mai bună opțiune pentru tine,” a spus Ana blând.

Maria simțea cum lacrimile îi umplu ochii. Știa că această zi va veni, dar asta nu făcea lucrurile mai ușoare.

O lună mai târziu, Maria se găsea împachetându-și din nou lucrurile. În timp ce privea pentru ultima dată apartamentul ei drag, simțea un profund sentiment de pierdere. Viitorul era incert și gândul de a-și petrece anii rămași într-un azil de bătrâni o umplea de teamă.

Când a închis ușa în urma ei, Maria nu putea să nu simtă că lăsa în urmă mai mult decât un apartament; lăsa în urmă o parte din ea însăși.