„Nu, Nu Îi Dau Tatălui Meu Niciun Bănuț. Problemele Lui Sunt Ale Lui. Și Nu, Nu Mă Simt Vinovată Pentru Asta”: Ana Le Spune Prietenilor Ei

Ana stătea în sala de pauză, sorbindu-și cafeaua în timp ce colegii ei discutau în jurul ei. Subiectul conversației se mutase la părinții lor și la diferitele moduri în care îi sprijineau. Ana asculta în tăcere, mintea ei întorcându-se la propriul ei tată.

„Da, îi plătesc chiria mamei mele în fiecare lună,” spuse Maria, o femeie veselă de treizeci și ceva de ani. „Pur și simplu nu se descurcă cu pensia ei.”

„Știu ce vrei să spui,” interveni Mihai. „Eu acopăr facturile medicale ale tatălui meu. E greu, dar ce poți face? Sunt părinții noștri.”

Ana simți un val de iritare. Mai auzise această conversație înainte și întotdeauna se termina la fel – cu toți uitându-se la ea ca și cum ar fi fost un fel de monstru.

„Ana, dar tu?” întrebă Maria, întorcându-se spre ea cu o expresie curioasă. „Îți ajuți tatăl?”

Ana trase adânc aer în piept. Știa ce urma să vină, dar era obosită să pretindă.

„Nu, nu îi dau tatălui meu niciun bănuț,” spuse ea ferm. „Problemele lui sunt ale lui.”

Camera căzu în tăcere. Colegii ei schimbau priviri, clar surprinși de franchețea ei.

„Dar… e tatăl tău,” spuse Maria ezitant. „Nu te simți vinovată?”

Ana clătină din cap. „Nu, nu mă simt vinovată. Sunt banii lui, pensia lui. De ce ar trebui să știu cât primește? E adult; se poate descurca singur.”

Mihai se încruntă. „Dar dacă nu poate? Dacă chiar are nevoie de ajutor?”

Ana ridică din umeri. „Atunci ar fi trebuit să planifice mai bine. Nu sunt responsabilă pentru deciziile lui proaste.”

Conversația continuă, dar Ana putea simți privirile judecătoare ale colegilor ei. Își termină cafeaua și se întoarse la birou, încercând să scape de senzația neplăcută.

Mai târziu în acea seară, Ana stătea singură în apartamentul ei mic, derulând pe rețelele sociale. Găsi o postare de la unul dintre prietenii ei, vorbind despre cum tocmai achitase datoria medicală a părinților săi. Comentariile erau pline de laude și admirație.

Ana oftă și puse telefonul jos. Știa că nu era ca toți ceilalți. Crescuse văzându-și tatăl luând o decizie proastă după alta, risipind bani pe jocuri de noroc și alcool. Când împlinise optsprezece ani, plecase de acasă și nu se mai uitase înapoi.

Tatăl ei o contactase de câteva ori de-a lungul anilor, cerând bani sau un loc unde să stea. De fiecare dată, Ana refuzase. Muncise din greu pentru a-și construi o viață și nu avea de gând să-l lase să o tragă în jos.

Dar pe măsură ce stătea acolo în camera slab luminată, un dubiu persistent îi invada mintea. Era prea dură? Există vreo parte din ea care încă îi păsa?

Clătină din cap, încercând să alunge gândurile. Nu-și putea permite să lase sentimentalismul să-i întunece judecata. Tatăl ei își făcuse patul; acum trebuia să doarmă în el.

A doua zi la muncă, Ana observă că colegii ei erau mai distanți decât de obicei. Glumele prietenoase și conversațiile casuale fuseseră înlocuite cu tăceri stânjenitoare și priviri piezișe.

În timpul prânzului, Maria se apropie de ea cu o expresie îngrijorată. „Hei, Ana, putem vorbi?”

Ana dădu din cap, pregătindu-se pentru încă o lecție.

„Voiam doar să spun că înțeleg de unde vii,” spuse Maria încet. „Dar poate… poate ar trebui să iei în considerare să-l contactezi pe tatăl tău. Doar ca să vezi cum e.”

Ana forță un zâmbet. „Mulțumesc pentru sfat, Maria. Dar sunt bine cu cum stau lucrurile.”

Maria dădu din cap și plecă, lăsând-o pe Ana singură cu gândurile ei.

Pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, distanța dintre Ana și colegii ei creștea. Se simțea din ce în ce mai izolată, atât la muncă cât și în viața personală.

Într-o seară, primi un apel de la un număr necunoscut. Ezitant, răspunse.

„Alo?”

„Ana? Sunt tata.”

Inima îi tresări. Nu-i mai auzise vocea de ani de zile.

„Voiam doar să spun că îmi pare rău,” spuse el încet. „Pentru tot.”

Anei i se puse un nod în gât dar rămase tăcută.

„Știu că am greșit,” continuă el. „Dar îmi e dor de tine.”

Lacrimi îi umplură ochii Anei în timp ce se străduia să găsească cuvintele potrivite.

„Trebuie… trebuie să plec,” spuse ea în cele din urmă, închizând telefonul.

Stătuse acolo mult timp, uitându-se la ecran. Greutatea alegerilor sale apăsa asupra ei și pentru prima dată în ani de zile se simțea cu adevărat singură.