„Nora mea mă sună plângându-se că soțul ei nu o ajută în casă: I-am avertizat de multe ori. Acum, nu știu cum să o ajut”
Nora mea, Andreea, a fost întotdeauna un pic perfecționistă. Din momentul în care ea și fiul meu, Mihai, au început să se întâlnească, ea și-a asumat responsabilitatea de a-i satisface toate nevoile. Gătea mese elaborate, făcea curățenie după el și chiar îi spăla hainele. Îmi amintesc că i-am spus de mai multe ori că stabilește un precedent periculos. „Andreea,” îi spuneam, „trebuie să-l lași pe Mihai să facă unele lucruri singur. Altfel, se va obișnui și va aștepta asta tot timpul.”
Dar Andreea doar zâmbea și îmi ignora îngrijorările. „Oh, nu e mare lucru,” spunea ea. „Îmi place să am grijă de el.”
Avansăm cinci ani și acum Andreea mă sună plângând. „Mihai nu ajută cu nimic în casă,” suspină ea la telefon. „Eu fac toată gătitul, curățenia și am grijă de copii. Sunt epuizată.”
Nu pot spune că sunt surprinsă. I-am avertizat că asta se va întâmpla. Dar acum că s-a întâmplat, nu știu cum să o ajut. Simt un sentiment de vinovăție de fiecare dată când mă sună, dar ce pot face? Mihai este un bărbat adult, iar Andreea și-a făcut alegerile.
Mă gândesc la propria mea căsnicie. Fostul meu soț, Ion, era la fel. Se aștepta să fac totul în casă în timp ce el lucra ore lungi la serviciu. Îmi amintesc cât de copleșită și neapreciată mă simțeam. În cele din urmă, căsnicia noastră s-a destrămat. Ion este acum recăsătorit și, din câte aud, face viața noii sale soții la fel de dificilă cum a făcut-o pe a mea.
Nu vreau asta pentru Andreea și Mihai. Dar cum schimbi ani de comportament înrădăcinat? Cum faci pe cineva să vadă că trebuie să își asume responsabilitatea?
Încerc să-i dau Andreei sfaturi. „Ai vorbit cu Mihai despre cum te simți?” o întreb.
„Da,” spune ea, „dar el doar devine defensiv și spune că este prea obosit de la muncă.”
Sugerez consiliere de cuplu, dar Andreea este reticentă. „Mihai nu crede în terapie,” spune ea.
Mă simt atât de neputincioasă. Vreau să intervin și să rezolv totul pentru ea, dar știu că nu este posibil. Asta este ceva ce trebuie să rezolve împreună.
Între timp, încerc să fiu acolo pentru Andreea cât de mult pot. Mă ofer să am grijă de copii ca ea să aibă puțin timp pentru ea însăși. O ascult când are nevoie să se descarce. Dar nu este suficient.
Într-o zi, Andreea mă sună panicată. „Mihai a plecat,” spune ea printre lacrimi. „A spus că nu mai suportă cicăleala constantă.”
Inima mi se strânge. Exact asta mi-a fost frică că se va întâmpla. Mă grăbesc spre casa lor și o găsesc pe Andreea stând pe canapea, arătând învinsă.
„Nu știu ce să fac,” spune ea.
Nu am răspunsuri ușoare pentru ea. Tot ce pot face este să-i țin mâna și să-i spun că sunt aici pentru ea.
Pe măsură ce trec săptămânile, devine clar că Mihai nu se va întoarce. Andreea rămâne să adune bucățile vieții lor distruse. Se luptă să echilibreze munca, îngrijirea copiilor și gestionarea gospodăriei pe cont propriu.
Aș vrea să pot spune că lucrurile se îmbunătățesc pentru Andreea, dar nu se întâmplă asta. Devine din ce în ce mai copleșită și, în cele din urmă, are o cădere nervoasă. Ajunge să se mute înapoi cu părinții ei ca ei să o poată ajuta cu copiii.
Mihai continuă să-și trăiască viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu pare să realizeze sau să-i pese de daunele pe care le-a cauzat.
Este sfâșietor de privit. Aș vrea să pot da timpul înapoi și să o fac pe Andreea să vadă că trebuia să stabilească limite de la început. Dar acum este prea târziu.
Tot ce pot face este să sper că într-o zi va găsi puterea de a-și reconstrui viața și de a găsi din nou fericirea.