„Am Muncit în Străinătate Peste 13 Ani și Am Construit o Casă Mare și Frumoasă: Eram Sigură că Fiul Meu și Soția Lui Vor Locui Acolo cu Mine”

Ar trebui să încep prin a spune că provin dintr-un oraș mic din România. Niciodată nu mi-a plăcut agitația vieții de oraș. Aerul curat, abundența de fructe și legume proaspete, ritmul mai lent al vieții și oamenii autentici – acestea sunt lucrurile pe care le prețuiesc cel mai mult la viața într-un oraș mic.

Când fiul meu, Andrei, a împlinit 8 ani, tatăl lui ne-a părăsit. Ne-a părăsit pentru o femeie din oraș. A spus că nu mai suporta monotonia vieții de oraș mic. A fost o perioadă grea atât pentru Andrei, cât și pentru mine, dar am reușit să ne descurcăm. Am luat mai multe locuri de muncă pentru a face față cheltuielilor și pentru a mă asigura că Andrei avea tot ce îi trebuia.

Pe măsură ce Andrei creștea, mi-am dat seama că locurile mele de muncă din orașul mic nu ar fi suficiente pentru a-i asigura un viitor bun. Așa că, atunci când avea 15 ani, am luat decizia dificilă de a munci în străinătate. Am găsit un loc de muncă ca îngrijitoare în Europa, care plătea mult mai bine decât orice aș fi putut găsi acasă. A fost greu să-l las pe Andrei în urmă, dar știam că este pentru binele lui.

Peste 13 ani am muncit neobosit în străinătate. Am economisit fiecare bănuț pe care l-am putut și am trimis bani acasă la Andrei. El a stat cu sora mea în această perioadă și a terminat liceul cu note bune. Chiar a intrat la o facultate decentă în oraș.

În timp ce munceam în străinătate, aveam un singur vis care mă ținea în viață: să construiesc o casă mare și frumoasă în orașul nostru mic unde Andrei, viitoarea lui soție și eu am putea locui împreună. Îmi imaginam un loc unde am putea fi toți fericiți, înconjurați de lucrurile pe care le iubeam cel mai mult la viața într-un oraș mic.

În cele din urmă, după ani de muncă grea și sacrificii, am avut suficienți bani pentru a construi casa visurilor mele. Era o casă frumoasă cu două etaje și o grădină mare unde puteam cultiva propriile noastre fructe și legume. Chiar am construit un mic hambar pentru câteva găini și capre.

Când Andrei a absolvit facultatea, a cunoscut o femeie minunată pe nume Elena. S-au căsătorit la scurt timp după absolvire și eram extrem de fericită. I-am invitat să vină să locuiască cu mine în noua casă. Credeam că ar fi perfect – trei generații trăind împreună în armonie.

Dar lucrurile nu au mers conform planului. Andrei și Elena se obișnuiseră cu viața de oraș. Le plăcea comoditatea de a avea totul la îndemână și entuziasmul vieții urbane. Au refuzat politicos oferta mea de a se muta cu mine și au decis să rămână în oraș.

Eram devastată. Toți acei ani de muncă grea și sacrificii păreau să fie în zadar. Casa mare și frumoasă pe care o construisem cu atâta dragoste și speranță acum părea goală și rece.

Am încercat să mă conving că era pentru binele lor. Andrei și Elena erau fericiți în oraș și asta conta cel mai mult. Dar adânc în sufletul meu, nu puteam scăpa de sentimentul de singurătate și dezamăgire.

Pe măsură ce timpul trecea, Andrei și Elena ne vizitau din ce în ce mai rar. Erau ocupați cu locurile lor de muncă și cu propriile lor vieți. Casa care trebuia să fie plină de râsete și iubire acum răsuna de tăcere.

Încă locuiesc în acea casă mare și frumoasă, dar nu este ceea ce mi-am imaginat că va fi. Grădina este năpădită de buruieni, iar hambarul este gol. Visul care m-a ținut în viață atâția ani s-a transformat într-o amintire dureroasă a ceea ce ar fi putut fi.