„Ți-am dat un nepot, acum ne datorezi o casă”: Cererea norei mele

Când fiul meu, Mihai, s-a căsătorit cu Andreea, am fost în culmea fericirii. Părea o femeie minunată și eram încântată să o primesc în familia noastră. Puțin știam că această bucurie se va transforma curând într-o sursă de stres și durere.

La un an după căsătorie, Andreea a născut un băiețel frumos, primul meu nepot. Eram în extaz și i-am copleșit cu cadouri și sprijin. Am ajutat la babysitting, am cumpărat haine pentru bebeluș și chiar am contribuit la cheltuielile lor casnice când aveau dificultăți. Am făcut toate acestea din dragoste pentru familia mea, fără să aștept nimic în schimb.

Cu toate acestea, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată când Andreea mi-a făcut o cerere îndrăzneață. „Ți-am dat un nepot,” mi-a spus într-o seară la cină. „Acum ne datorezi o casă.”

Am rămas uimită. „Ce vrei să spui?” am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

„Ai două case,” a continuat ea. „Locuiești într-una, iar cealaltă stă acolo degeaba. Avem nevoie de un loc mai mare acum că avem un copil. E doar corect să ne dai cealaltă casă.”

Eram șocată. Da, dețineam două case. A doua casă era o proprietate de investiție pe care o închiriam pentru a-mi suplimenta veniturile de pensionare. Nu stătea acolo degeaba; era o parte crucială a stabilității mele financiare.

„Andreea, înțeleg că aveți nevoie de mai mult spațiu,” i-am spus cu grijă. „Dar acea casă este sursa mea de venit. Nu pot pur și simplu să o dau.”

Fața Andreei s-a înroșit de furie. „Ești egoistă,” a izbucnit ea. „Ți-am dat un nepot! Cel puțin poți să ne ajuți.”

Mihai, care fusese tăcut până atunci, a vorbit în sfârșit. „Mamă, chiar avem nevoie de asta,” a spus el încet. „Andreea are dreptate. Nu ne putem permite un loc mai mare pe cont propriu.”

Am simțit un val de vinovăție, dar și frustrare. „Mihai, v-am sprijinit întotdeauna în toate modurile posibile,” i-am spus. „Dar să dau casa nu este ceva ce pot face.”

Conversația s-a încheiat într-o notă amară și tensiunea dintre noi a crescut. Andreea a început să mă evite, iar Mihai a devenit distant. Întâlnirile de familie au devenit stânjenitoare și bucuria de a avea un nepot a fost umbrită de acest conflict nerezolvat.

Lunile au trecut și situația nu s-a îmbunătățit. Resentimentul Andreei față de mine a crescut și a început să-l influențeze pe Mihai împotriva mea. Au încetat să mă viziteze atât de des și când o făceau, atmosfera era rece și inconfortabilă.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la Mihai. Era o cerere formală pentru casă, invocând dificultățile lor financiare și nevoia de mai mult spațiu pentru familia lor în creștere. Scrisoarea părea o trădare, o manevră legală pentru a mă forța să cedez.

M-am consultat cu un avocat care m-a sfătuit să-mi mențin poziția. Să dau casa ar fi pus în pericol securitatea mea financiară și ar fi creat un precedent periculos pentru cereri viitoare.

I-am scris înapoi lui Mihai, explicându-i din nou poziția mea și oferindu-mi ajutorul în alte moduri—poate contribuind la chiria lor sau ajutându-i să găsească un loc mai accesibil. Dar eforturile mele au fost zadarnice.

Ruptura dintre noi s-a adâncit și, în cele din urmă, Mihai și Andreea au tăiat orice legătură cu mine. S-au mutat într-un alt oraș fără să mă informeze, luându-l pe nepotul meu cu ei. Durerea de a-mi pierde fiul și nepotul a fost insuportabilă.

Au trecut ani de atunci și rana nu s-a vindecat. Încă locuiesc în casa mea, dar se simte mai goală fără râsetele și bucuria întâlnirilor de familie. A doua casă rămâne închiriată, oferindu-mi venitul necesar pentru a trăi confortabil la pensie.

Dar niciun grad de stabilitate financiară nu poate umple golul lăsat de pierderea familiei mele. Cererea pentru casă a creat o prăpastie care nu a putut fi depășită, lăsându-mă singură cu amintirile și regretele mele.