„Fiule, Te Rog Să Mă Vizitezi Câteodată,” Imploră Mama cu Amărăciune

Maria stătea în mica ei sufragerie slab luminată, privind la vechile fotografii de familie de pe șemineu. Camera era plină de un sentiment de nostalgie și dor. A luat o poză cu fiul ei, Andrei, de la absolvirea liceului. Zâmbea larg, plin de speranță și promisiuni. Asta se întâmpla acum mai bine de douăzeci de ani.

Andrei s-a mutat la București imediat după facultate pentru a-și urma cariera în finanțe. Era ambițios și determinat, calități pe care Maria le admira, dar de care se temea că îl vor duce departe de ea. Și așa a fost. De-a lungul anilor, relația lor odinioară apropiată a devenit tensionată și distantă. Apelurile telefonice au devenit mai rare, iar vizitele erau puține.

Într-o seară răcoroasă de toamnă, Maria a decis să-l sune pe Andrei. A format numărul cu mâinile tremurânde, sperând că va răspunde. După câteva apeluri, i-a auzit vocea.

„Bună, mamă,” a răspuns Andrei, părând distras.

„Andrei, e atât de bine să-ți aud vocea,” a spus Maria, încercând să-și ascundă tristețea din ton.

„Da, și eu mă bucur să te aud, mamă. Ce mai faci?” a răspuns el, evident preocupat.

„Mă gândeam la tine și voiam să aud cum îți merge,” a spus ea cu blândețe.

„Sunt bine, doar ocupat cu munca ca de obicei,” a răspuns Andrei scurt.

„Andrei, îmi e dor de tine,” a spus Maria, cu vocea tremurândă. „Nu ai mai venit în vizită de luni bune. Nu poți veni acasă pentru un weekend?”

„Mamă, am deja treizeci și nouă de ani,” a spus Andrei cu un ton ușor iritat. „Am propria mea viață acum. Nu e chiar atât de simplu să las totul și să vin în vizită.”

Maria a simțit o durere în suflet, dar a încercat să-și păstreze calmul. „Înțeleg că ești ocupat, dar eu îmbătrânesc și nu știu cât timp mai am. Te rog, doar vino să mă vezi câteodată.”

Andrei a oftat. „O să încerc, mamă. Dar nu pot promite nimic.”

Apelul s-a încheiat brusc, lăsând-o pe Maria mai singură ca niciodată. A stat în tăcere, cu lacrimi curgându-i pe față. Nu putea înțelege cum legătura pe care o aveau odinioară devenise atât de fragilă.

Zilele s-au transformat în săptămâni, iar săptămânile în luni. Sănătatea Mariei a început să se deterioreze. Își petrecea majoritatea zilelor stând lângă fereastră, privind lumea cum trece pe lângă ea, sperând să vadă mașina lui Andrei intrând în curte. Dar nu s-a întâmplat niciodată.

Într-o seară, pe măsură ce soarele apunea după dealuri, Maria a simțit un sentiment copleșitor de singurătate. A ridicat telefonul pentru ultima dată și a format numărul lui Andrei. A intrat direct în mesageria vocală.

„Andrei, sunt mama,” a spus ea slab. „Doar voiam să-ți aud vocea. Te iubesc.”

A închis telefonul și a închis ochii, simțind povara singurătății sale. A doua dimineață, un vecin a găsit-o pe Maria trecută în neființă în scaunul ei de lângă fereastră.

Andrei a primit vestea cu inima grea. S-a grăbit să se întoarcă la casa copilăriei sale pentru prima dată după mulți ani, dar era prea târziu. În timp ce stătea în sufrageria goală, înconjurat de amintirile unei vieți pe care o lăsase în urmă, a realizat profunzimea iubirii mamei sale și durerea absenței sale.

A găsit telefonul ei pe masă și a ascultat ultimul mesaj vocal pe care i-l lăsase. Lacrimile îi curgeau pe față când i-a auzit ultimele cuvinte.

„Cum să nu-mi fie dor de tine, dragul meu? Ești singurul meu fiu și îmi lipsești tot timpul.”

Andrei știa că nu va putea niciodată să recupereze timpul pierdut sau vizitele care nu au avut loc niciodată. Regretul avea să rămână cu el pentru totdeauna.