„Am Refuzat să Fiu la Dispoziția Mamei Mele”: Acum Mă Lupt să Mă Regăsesc

Crescând într-un mic oraș din România, eram fata „cuminte” prin excelență. Mama mea, părinte singur, se baza foarte mult pe mine pentru a ajuta în casă și a avea grijă de frații mei mai mici. Eram iubită și lăudată pentru disponibilitatea mea de a ajuta, pentru natura mea agreabilă și pentru capacitatea mea de a evita conflictele. Aceste trăsături au devenit atât de adânc înrădăcinate în mine încât m-au urmat în viața de adult.

În liceu, eram prietena pe care toată lumea se putea baza. Ai nevoie de ajutor la teme? Sun-o pe Andreea. Ai nevoie de cineva să-ți acopere tura la muncă? Andreea o va face. Nu spuneam niciodată nu pentru că credeam că a fi de ajutor și agreabil era singura modalitate de a fi iubită și acceptată. Mama mea îmi amintea adesea cât de mult se baza pe mine și eram mândră să fiu stâlpul ei de sprijin.

Când am plecat la facultate, am crezut că lucrurile se vor schimba. M-am mutat într-un alt oraș, sperând să-mi construiesc propria viață. Dar vechile obiceiuri mor greu. M-am trezit căzând în aceleași tipare—ajutând prietenii cu temele lor, voluntariind pentru fiecare proiect de grup și fiind mereu disponibilă pentru discuții târzii. Telefonul meu suna constant cu cereri de ajutor și nu refuzam pe nimeni.

După facultate, m-am întors acasă în România. Mama mea era încântată să mă aibă înapoi și am căzut rapid în vechiul meu rol. O ajutam cu totul—cumpărături, plata facturilor, îngrijirea casei. Frații mei se mutaseră între timp, dar mă sunau ori de câte ori aveau nevoie de ceva. Eram rezolvatorul problemelor familiei, cel pe care toți se puteau baza.

Dar pe măsură ce anii treceau, am început să simt un sentiment crescând de resentiment. Eram în jurul vârstei de treizeci de ani și nu aveam o viață proprie. Prietenii mei se căsătoreau, aveau copii și avansau în carierele lor, în timp ce eu eram blocată în același loc, făcând aceleași lucruri. Simțeam că trăiesc viața mamei mele în loc de a mea.

Într-o zi, după încă o ceartă cu mama despre lipsa mea de timp liber, am decis că e destul. I-am spus că nu mai pot fi la dispoziția ei tot timpul. Trebuia să mă concentrez pe mine și pe propria mea viață. Ea a fost șocată și rănită, acuzându-mă că sunt egoistă și nerecunoscătoare. Vinovăția era copleșitoare, dar știam că trebuia să fac o schimbare.

M-am mutat din casa mamei mele și mi-am luat un apartament în oraș. Pentru prima dată în viața mea, aveam propriul meu spațiu și propriul meu timp. Dar nu a fost experiența eliberatoare la care sperasem. Fără cerințele constante ale altora, mă simțeam pierdută și fără scop. Telefonul meu nu mai suna atât de des și liniștea era asurzitoare.

Am încercat să umplu golul alăturându-mă unor cluburi și luându-mi hobby-uri, dar nimic nu părea să prindă rădăcini. Prietenii care odată se bazau pe mine își continuaseră viețile și a face noi prieteni ca adult s-a dovedit a fi mai dificil decât anticipasem. Relația mea cu mama a devenit tensionată; ea mă suna rar și când o făcea, conversațiile noastre erau stângace și forțate.

Singurătatea a început să-și pună amprenta asupra mea. Am început să mă întreb dacă am luat decizia corectă. A meritat să sacrific relațiile mele pentru o șansă la independență? Libertatea pe care o dorisem atât de mult se simțea mai mult ca izolare. Sănătatea mea mentală a început să sufere și m-am trezit căzând în depresie.

Am căutat terapie pentru a mă ajuta să navighez prin aceste sentimente, dar progresul a fost lent. Obiceiurile și trăsăturile care m-au definit atât de mult timp erau greu de schimbat. Terapeutul meu m-a încurajat să stabilesc limite și să prioritizez îngrijirea de sine, dar părea o luptă continuă.

Acum, la începutul treizecilor mele, încă mă lupt să găsesc un echilibru între a fi acolo pentru ceilalți și a avea grijă de mine însămi. Călătoria a fost departe de a fi ușoară și sunt zile când mă întreb dacă voi găsi vreodată cu adevărat propriul meu drum. Dar încerc să păstrez speranța că într-o zi voi reuși să-mi dau seama.