„Ei bine, Tu și Soțul Tău Sunteți Încă Tineri și Energetici, Așa că Vindeți Casa și Ajutați-l pe Fratele Tău Mai Mare,” Mi-a Spus Tatăl Meu

Îmi amintesc acea zi foarte clar. Era o sâmbătă însorită, iar tata mă invitase la prânz. Eu și soțul meu, Andrei, tocmai cumpăraserăm prima noastră casă cu un an în urmă și încă eram în faza de lună de miere a proprietății imobiliare. Eram mândri de mica noastră casă cu două dormitoare din suburbia Bucureștiului. Nu era mult, dar era a noastră.

Pe măsură ce ne așezam la masă, tata și-a dres glasul și m-a privit cu o expresie serioasă. „Ana,” a început el, „trebuie să vorbesc cu tine despre ceva important.”

Am pus furculița jos și i-am acordat toată atenția mea. „Sigur, tată. Ce s-a întâmplat?”

A tras adânc aer în piept. „Fratele tău, Mihai, are probleme. Și-a pierdut slujba și este pe cale să-și piardă casa. Are nevoie de ajutor.”

Am simțit un val de compasiune pentru Mihai. El fusese mereu copilul de aur, cel care nu putea greși în ochii părinților noștri. Dar făcuse câteva alegeri proaste de-a lungul anilor și acum părea că acestea îl ajungeau din urmă.

„Îmi pare rău să aud asta,” am spus cu prudență. „De ce fel de ajutor are nevoie?”

Tata m-a privit direct în ochi. „Are nevoie de bani. Mulți bani. Și mă gândeam… ei bine, tu și Andrei sunteți încă tineri și energici. Poate ați putea vinde casa și folosi banii pentru a-l ajuta pe Mihai.”

Eram uluită. Să vindem casa noastră? Casa pentru care munciserăm atât de mult să o cumpărăm? Casa care reprezenta viitorul nostru împreună? Nu-mi venea să cred ce auzeam.

„Tată, nu poți fi serios,” am spus, încercând să-mi păstrez vocea calmă. „De ce ar trebui să vindem casa noastră pentru a-l ajuta pe Mihai? Am muncit din greu pentru ceea ce avem. Și în plus, Mihai nu a fost niciodată acolo pentru noi când am avut nevoie de ajutor.”

Fața tatălui meu s-a întunecat. „Ana, familia este familie. Ne ajutăm unii pe alții în momentele de nevoie.”

Am simțit un val de furie. „Dar unde era Mihai când aveam nevoie de ajutor pentru avansul acestei case? Unde era el când Andrei și-a pierdut slujba anul trecut? Nu a ridicat un deget să ne ajute.”

Expresia tatălui meu s-a înmuiat ușor, dar nu a cedat. „Știu că Mihai nu a fost mereu acolo pentru tine, dar este fratele tău. Acum are nevoie de tine.”

Am clătinat din cap. „Îmi pare rău, tată, dar nu pot face asta. Nu putem face asta. Avem propriile noastre vieți de care trebuie să ne gândim.”

Restul prânzului a fost stânjenitor și tensionat. Tata abia mi-a vorbit și puteam să-mi dau seama că era dezamăgit. Când am ajuns acasă, i-am povestit lui Andrei despre conversație. Era la fel de șocat ca și mine.

„Nu există nicio șansă să ne vindem casa,” a spus el ferm. „Am muncit prea mult pentru asta.”

În următoarele câteva săptămâni, tata a continuat să mă preseze să-l ajut pe Mihai. M-a sunat aproape zilnic, încercând să mă facă să mă simt vinovată pentru a-mi schimba părerea. Dar am rămas fermă. Știam că vânzarea casei noastre ar fi o greșeală uriașă.

În cele din urmă, tata a încetat să mai sune. Am auzit prin intermediul altor rude că Mihai s-a mutat la părinții mei după ce și-a pierdut casa. Se chinuiau să se descurce cu o gură în plus de hrănit, dar au refuzat să-mi ceară din nou ajutor.

M-a durut inima să-mi văd familia într-o situație atât de dificilă, dar știam că am luat decizia corectă pentru mine și pentru Andrei. Nu puteam sacrifica viitorul nostru pentru cineva care nu fusese niciodată acolo pentru noi.

În cele din urmă, relația mea cu tata și Mihai nu s-a recuperat niciodată complet. Între noi a rămas mereu o tensiune persistentă, un sentiment de trădare care nu putea fi șters. A fost o lecție dureroasă despre complexitatea loialității familiale și alegerile dificile pe care uneori trebuie să le facem.