„Anul Acesta, Nu Îmi Voi Sărbători Ziua de Naștere: Nu Îmi Permit”

Stăteam la masa din bucătărie, uitându-mă la calendar. Ziua mea de naștere era la doar o săptămână distanță, dar anul acesta nu puteam să mă simt entuziasmată. Facturile se adunau, iar contul meu bancar era aproape gol. Am oftat adânc, știind că sărbătorirea zilei mele de naștere era exclusă.

Prietenele mele, Ana, Maria și Ioana, au fost sprijinul meu de ani de zile. Ne-am cunoscut în facultate și am fost inseparabile de atunci. Copiii noștri erau cam de aceeași vârstă și glumeam adesea despre cum îi creștem împreună. Dar anul acesta, lucrurile erau diferite. Pandemia ne-a lovit pe toți puternic și banii erau puțini pentru toată lumea.

Am luat telefonul și am trimis un mesaj de grup prietenelor mele: „Hei fetelor, doar voiam să vă anunț că anul acesta nu îmi voi sărbători ziua de naștere. Nu îmi permit. Sper să înțelegeți.”

Aproape imediat, telefonul a început să vibreze cu răspunsuri.

Ana: „Oh, nu! Ești sigură? Putem face ceva mic.”

Maria: „Da, putem doar să ne vedem la tine acasă. Nu e nevoie de nimic sofisticat.”

Ioana: „Putem aduce noi mâncarea și băuturile. Nu trebuie să te îngrijorezi de nimic.”

Am apreciat ofertele lor, dar știam că chiar și o mică întâlnire ar fi prea mult pentru mine acum. Am răspuns: „Mulțumesc, fetelor, dar chiar nu pot. Poate anul viitor.”

Săptămâna a trecut greu și ziua mea de naștere se apropia. Am încercat să mă țin ocupată cu munca și îngrijirea copiilor, dar gândul de a-mi petrece ziua de naștere singură mă apăsa greu. În dimineața zilei mele de naștere, m-am trezit cu o mulțime de mesaje text de la prietenele mele, urându-mi la mulți ani și trimițându-mi îmbrățișări virtuale.

Am zâmbit la mesajele lor, dar nu puteam scăpa de sentimentul de singurătate. Am decis să îi duc pe copii în parc pentru a mă distrage. În timp ce ne jucam pe leagăne și tobogane, nu puteam să nu mă gândesc cât de diferită era această zi de naștere față de anii trecuți. Nu erau baloane, nu era tort, nu era râsul prietenilor.

Când am ajuns acasă, i-am pus pe copii la somn și m-am așezat pe canapea, derulând prin rețelele sociale. Am văzut poze cu sărbătorile altor oameni – fețe zâmbitoare, decorațiuni colorate și torturi delicioase. A fost ca o lovitură în stomac.

Chiar atunci, telefonul a sunat. Era Ana.

„Hei,” a spus ea încet. „Cum te descurci?”

„Sunt bine,” am răspuns, încercând să par veselă.

„Ascultă,” a spus ea ezitant. „Chiar am vrut să facem ceva pentru tine astăzi. Putem măcar să lăsăm niște mâncare și un tort? Nu trebuie să faci nimic.”

Am ezitat un moment, dar apoi am fost de acord. „Bine, dar doar lăsați-le la ușă. Nu e nevoie să intrați.”

Câteva ore mai târziu, cineva a bătut la ușă. Am deschis-o și le-am găsit pe Ana, Maria și Ioana stând acolo cu pungi de mâncare și un tort mic. Mi-au înmânat totul cu zâmbete mari.

„La mulți ani,” au spus ele în cor.

„Mulțumesc,” am spus eu, simțind cum lacrimile îmi umplu ochii.

Au plecat repede, respectând dorința mea de a nu avea o întâlnire. Am pus mâncarea pe masă și m-am uitat la tort. Era un tort simplu de ciocolată cu „La Mulți Ani” scris cu glazură. Am aprins o lumânare și mi-am pus o dorință înainte de a o stinge.

În timp ce stăteam acolo mâncând singură, nu puteam să nu mă simt recunoscătoare pentru gândirea prietenelor mele. Dar realitatea situației mele încă plutea asupra mea ca un nor întunecat. Anul acesta a fost greu pentru toți și nu se știa când lucrurile vor deveni mai bune.

Am terminat masa și i-am pus pe copii la culcare devreme în acea seară. În timp ce stăteam în pat, mă gândeam la cât de diferită era viața înainte și cât de mult îmi lipseau acele zile fără griji. Prietenele mele au făcut tot posibilul să mă facă să mă simt specială, dar această zi de naștere a fost un memento dur al provocărilor cu care ne confruntam cu toții.

Poate anul viitor va fi mai bine. Poate anul viitor vom putea sărbători din nou împreună. Dar pentru acum, tot ce puteam face era să sper și să mă agăț de dragostea și sprijinul prietenelor mele.