„Mama Mea Mă Face Să Mă Simt Vinovată pentru Că Nu Petrec Tot Timpul cu Ea: Sunt o Mamă Ocupată cu Doi Copii”

Nu mi-am imaginat niciodată că relația mea cu mama va deveni atât de tensionată. Crescând, eram incredibil de apropiate. Ea era confidenta mea, cea mai bună prietenă și cel mai mare susținător al meu. Dar acum, la 29 de ani, căsătorită de cinci ani și cu doi copii mici, mă simt constant sfâșiată între responsabilitățile mele ca mamă și soție și cerințele neîncetate ale mamei mele pentru timpul meu.

Mama mea, Elena, are 55 de ani și locuiește singură de când tatăl meu a murit acum trei ani. Înțeleg că se simte singură și îi lipsește compania pe care o avea odată. Cu toate acestea, așteptările ei au devenit copleșitoare. Mă sună de mai multe ori pe zi, adesea plângând și lamentându-se cât de mult îi lipsesc. Nu pare să înțeleagă că acum am propria mea familie și timpul meu este limitat.

Soțul meu, Andrei, este susținător, dar și frustrat de situație. Lucrează ore lungi pentru a ne întreține, iar când este acasă, vrea să petrecem timp de calitate împreună ca familie. Copiii noștri, Maria (4) și Alex (2), sunt la vârste solicitante. Maria nu este încă la grădiniță pentru că am decis că ar fi mai bine să înceapă anul viitor. Asta înseamnă că jonglez cu nevoile ei împreună cu cele ale lui Alex, care este încă foarte mic.

Fiecare zi se simte ca o cursă contra cronometru. De la momentul în care mă trezesc până când mă prăbușesc în pat noaptea, sunt constant pe fugă. Mic dejunuri, schimbat scutece, timp de joacă, mese, somnuri și încercarea de a menține casa într-o oarecare ordine – este epuizant. Cu toate acestea, mama mea se așteaptă să las totul și să mă ocup de nevoile ei emoționale.

Săptămâna trecută a fost deosebit de grea. Maria avea o răceală și era foarte lipicioasă, în timp ce Alex era agitat din cauza dinților. Abia am avut un moment pentru mine. În mijlocul acestui haos, mama mea a sunat, plângând necontrolat pentru că nu o vizitasem de peste o săptămână. Am încercat să-i explic situația, dar nu a vrut să asculte. M-a acuzat că am abandonat-o și că nu îmi pasă de sentimentele ei.

Vinovăția este copleșitoare. O iubesc pe mama mea enorm și vreau să fiu acolo pentru ea, dar trebuie să prioritizez familia mea imediată. Andrei a sugerat să stabilim limite, dar de fiecare dată când încerc, se termină într-o ceartă masivă cu mama acuzându-mă că sunt nerecunoscătoare și egoistă.

Ieri a fost punctul culminant. După o noapte deosebit de grea cu Alex trezindu-se de mai multe ori, eram epuizată. Mama mea a sunat din nou, de data aceasta cerându-mi să vin imediat pentru că se simțea „disperat de singură.” Când i-am spus că nu pot pentru că ambii copii dormeau și aveam nevoie și eu să mă odihnesc, mi-a închis telefonul.

Mai târziu în acea seară, mi-a trimis un mesaj lung plin de afirmații care mă făceau să mă simt vinovată despre cum a sacrificat atât de mult pentru mine crescând și cum acum o neglijez în momentul ei de nevoie. Mi-a frânt inima. Nu știu cum să o fac să înțeleagă că fac tot ce pot.

În timp ce stau aici scriind acest lucru, ambii copii dorm în sfârșit și casa este liniștită pentru prima dată toată ziua. Dar în loc să simt ușurare, sunt copleșită de tristețe și vinovăție. Nu știu cum să echilibrez nevoile mamei mele cu cele ale propriei mele familii fără să simt că eșuez pe cineva.

Aș dori să existe o soluție ușoară, dar nu există. Mama mea refuză să caute terapie sau să se alăture unor grupuri sociale care ar putea ajuta la ameliorarea singurătății ei. Ea insistă că doar eu pot să o fac să se simtă mai bine. Dar la ce cost? Sănătatea mea mentală se deteriorează sub presiunea constantă.

Deocamdată, tot ce pot face este să iau fiecare zi pe rând și să sper că cumva vom găsi o modalitate de a naviga această situație dificilă fără să ne prăbușim complet.