„Dacă Nu Îți Place Ce Gătesc, Fă-ți Singur Cina,” I-am Spus Soțului și Fiului Meu

Era o sâmbătă dimineață obișnuită când m-am trezit stând în mijlocul magazinului alimentar, uitându-mă la coșul meu plin ochi. Cumpărasem atât de multe lucruri—legume proaspete, carne, gustări și tot felul de ingrediente pentru mesele săptămânii. În timp ce împingeam coșul pe culoar, nu puteam să nu simt un fior de vinovăție. Chiar aveam nevoie să cumpăr toate acestea? Dar apoi mi-am amintit că trebuia să-mi hrănesc soțul, Andrei, și fiul nostru adolescent, Mihai. Amândoi aveau apetituri sănătoase și se plângeau mereu că le este foame.

Până am ajuns acasă și am descărcat cumpărăturile, era deja prânz. Bucătăria era un dezastru și încă trebuia să pregătesc masa de prânz. Am făcut rapid niște sandvișuri și i-am chemat pe Andrei și Mihai la masă. Au mâncat în tăcere, abia recunoscând prezența mea. Era mereu așa—fără apreciere, fără recunoștință.

După prânz, am început să pregătesc cina. Am decis să fac lasagna, una dintre preferatele lor. În timp ce tăiam legumele și rumeneam carnea, simțeam un sentiment crescând de resentiment. De ce trebuia mereu să mă ocup eu de toate? Andrei lucra ore lungi, iar Mihai era ocupat cu școala și sporturile, dar asta nu însemna că nu puteau ajuta din când în când.

Până când cina a fost gata, eram epuizată. Capul îmi zvâcnea și tot ce îmi doream era să mă așez și să mă relaxez. Dar imediat ce Andrei și Mihai s-au așezat la masă, au început plângerile.

„Lasagna din nou?” a gemut Mihai. „Nu putem avea ceva diferit pentru o dată?”

Andrei a adăugat: „Da, draga mea, am avut asta deja de două ori luna aceasta.”

Asta a fost picătura care a umplut paharul. Am trântit mâna pe masă, surprinzându-i pe amândoi. „Dacă nu vă place ce gătesc, faceți-vă singuri cina!” am strigat. „Sunt obosită să fac totul aici fără niciun ajutor sau apreciere.”

Amândoi s-au uitat la mine șocați în timp ce ieșeam furtunos din bucătărie. M-am dus în dormitorul nostru și am închis ușa, lacrimile curgându-mi pe față. Durerea de cap care se acumulase toată ziua era acum o migrenă în toată regula.

M-am întins pe pat, sperând să găsesc puțină alinare în întuneric și liniște. Dar mintea mea nu se oprea din alergat. M-am gândit la toate momentele în care le-am pus nevoile înaintea propriilor mele nevoi, la toate sacrificiile pe care le-am făcut. Și pentru ce? Să fiu întâmpinată cu plângeri și nerecunoștință?

Orele au trecut și în cele din urmă i-am auzit mișcându-se prin bucătărie. Zgomotul vaselor și zumzetul cuptorului cu microunde mi-au spus că au decis să se descurce singuri. Bine, m-am gândit amar. Să vadă cât de greu este.

Când am ieșit în sfârșit din dormitor, era târziu în noapte. Bucătăria era un dezastru—vase murdare grămadite în chiuvetă, stropi de mâncare pe tejghea și firimituri peste tot. Andrei și Mihai nu erau nicăieri; se retraseseră fiecare în colțurile lor ale casei.

Am curățat mizeria în tăcere, furia mea transformându-se încet într-o tristețe profundă. Asta nu era cum îmi doream să fie lucrurile. Dar oricât de mult îmi doream un final fericit, știam că nimic nu se va schimba dacă nu vor începe să mă aprecieze și să ajute.

Pe măsură ce am terminat de curățat și am stins luminile, mi-am dat seama că aceasta era realitatea mea—un ciclu nesfârșit de sarcini nerecunoscute și așteptări neîmplinite. Și pentru moment, nu exista un final fericit la orizont.