„Tati, cum mă cheamă?” „Ești micul meu miracol!”

Andreea și Mihai au fost întotdeauna de tipul aventuros, viețile lor fiind pline de excursii spontane, maratoane de filme până târziu în noapte și visuri de a călători în lume. Aveau planuri, atât de multe planuri, dar niciunul dintre ele nu includea un bebeluș. Nu încă, oricum. Așa că, când Andreea i-a spus lui Mihai că este însărcinată, lumea lor s-a oprit în loc.

La început, frica a umbrit bucuria lor. Erau tineri, abia reușind să-și țină capul deasupra apei în orașul aglomerat București. Mihai lucra ca designer grafic freelancer, în timp ce Andreea își termina rezidențiatul în pediatrie. Timpul era un lux pe care nu și-l puteau permite, iar acum, cu un bebeluș pe drum, se temeau că visurile și relația lor s-ar putea să nu reziste presiunii.

În ciuda temerilor lor, au început să se pregătească pentru noul lor rol de părinți. Au citit fiecare carte, au participat la clase prenatale și au transformat micul lor apartament într-un cuib confortabil. Dragostea lor unul pentru celălalt și viața care creștea în Andreea au devenit un nou fel de aventură. Și-au numit fiica nenăscută Ioana, un far de speranță în vârtejul lor de incertitudine.

Sosirea Ioanei a fost pur și simplu miraculoasă. Avea ochii tatălui și zâmbetul mamei. În acele prime momente, ținându-și fiica, Andreea și Mihai au simțit un sentiment copleșitor de dragoste și responsabilitate. Au promis să-i ofere Ioanei lumea, să o protejeze, să o învețe despre dragoste, bunătate și frumusețea vieții.

Dar viața, așa cum au învățat curând, nu urmează întotdeauna scenariul.

Când Ioana avea doar șase luni, Andreea a început să observe că nu își atingea etapele de dezvoltare. Îngrijorată, a consultat colegii ei, sperând că era doar o chestiune de anxietate parentală. După o serie de teste, cele mai rele temeri ale lor au fost confirmate. Ioana a fost diagnosticată cu o tulburare genetică rară, una care le-ar testa puterea, credința și finanțele.

Următorii câțiva ani au fost un vârtej de vizite la spital, tratamente și cercetări nesfârșite. Mihai a preluat mai multe proiecte, lucrând neobosit pentru a acoperi facturile medicale. Andreea și-a redus orele de lucru pentru a avea grijă de Ioana, visul ei de a deveni pediatru alunecând tot mai departe. Relația lor, odată de nezdruncinat, a început să arate crăpături sub presiune.

În ciuda eforturilor lor, starea Ioanei s-a înrăutățit. Într-o noapte rece de decembrie, cu doar câteva săptămâni înainte de a împlini trei ani, Ioana a trecut în somn. Micuța fată care adusese atât de multă dragoste și speranță în viețile lor nu mai era.

În urma evenimentelor, Andreea și Mihai s-au trezit navigând într-o lume fără Ioana. Apartamentul lor, odată plin de râsete și visuri, părea gol. Au încercat să găsească alinare unul în celălalt, dar doliul era prea mare. În cele din urmă, au mers pe drumuri separate, fiecare purtând amintirea micului lor miracol.

„Tati, cum mă cheamă?” „Ești micul meu miracol!” trebuia să fie o poveste de speranță, de depășire a temerilor și de acceptare a neașteptatului. În schimb, a devenit un basm despre pierdere, despre o dragoste care nu a putut cuceri totul și despre visuri neîmplinite.