Oaspetele Neinvitat la Masa de Familie

„Nu pot să cred că iar întârzii, Andreea!” îmi spuneam în timp ce alergam pe străzile aglomerate ale Bucureștiului, încercând să ajung la cina de familie organizată de fratele meu, Mihai. Era o seară răcoroasă de toamnă, iar frunzele cădeau în jurul meu ca niște confeti aruncate de vânt. Am ajuns în fața ușii apartamentului său și am bătut cu nerăbdare.

„În sfârșit ai ajuns!” exclamă Mihai deschizând ușa, cu un zâmbet larg pe față. „Intră, toată lumea te așteaptă.” Am pășit înăuntru și am simțit imediat că ceva era diferit. Atmosfera era încărcată, iar în aer plutea o tensiune pe care nu o mai simțisem niciodată la întâlnirile noastre de familie.

La masă, pe lângă părinții noștri și sora mea mai mică, Ioana, era un bărbat necunoscut. Avea în jur de cincizeci de ani, cu părul grizonat și o privire pătrunzătoare. Mihai mi l-a prezentat drept Alexandru, un vechi prieten de-al său. M-am așezat între Ioana și mama, încercând să-mi ascund disconfortul.

„Andreea, Alexandru este un prieten vechi din facultate,” explică Mihai. „A venit să ne viziteze pentru câteva zile.” Alexandru mi-a zâmbit politicos, dar ceva în ochii lui mă făcea să mă simt neliniștită.

Cina a început cu discuții obișnuite despre muncă și viața de zi cu zi, dar curând conversația a luat o turnură neașteptată. Alexandru a început să povestească despre anii petrecuți împreună cu Mihai la facultate, dar tonul său era unul ciudat, ca și cum fiecare cuvânt ascundea un alt înțeles.

„Îți amintești, Mihai, cum obișnuiam să ne strecurăm în biblioteca universității după ore?” spuse Alexandru cu un zâmbet enigmatic. Mihai râse nervos, dar privirea lui trăda o umbră de îngrijorare.

„Da, da… vremuri bune,” răspunse el evaziv.

Mama, simțind tensiunea crescândă, încercă să schimbe subiectul: „Ioana, cum merge școala?”

Dar Ioana nu apucă să răspundă căci Alexandru continuă: „Și mai ții minte, Mihai, cum am făcut acel pariu nebunesc?”

Mihai se încruntă vizibil: „Alexandru, poate nu e momentul…”

Dar Alexandru nu se lăsă intimidat: „Oh, hai să nu fim ipocriți! Suntem între prieteni și familie.”

În acel moment, am simțit cum tensiunea din cameră devenea aproape palpabilă. Mama și tata schimbau priviri îngrijorate, iar Ioana părea complet pierdută.

„Ce pariu?” am întrebat eu curioasă.

Mihai oftă adânc: „Era doar o prostie din tinerețe…”

„O prostie?” râse Alexandru amar. „Să-i spui asta lui Andrei.”

Numele lui Andrei a căzut ca un trăsnet peste masă. Andrei fusese prietenul cel mai bun al lui Mihai în facultate, dar dispăruse brusc din viețile noastre fără nicio explicație.

„Ce vrei să spui?” am întrebat eu cu voce tremurândă.

Mihai părea prins într-o capcană din care nu putea scăpa: „Andreea… nu e ceea ce crezi.”

„Atunci ce este?” am insistat eu.

Alexandru își aprinse o țigară și privi în gol: „Adevărul e că Andrei nu a plecat pur și simplu. A fost forțat să plece.”

Cuvintele lui au căzut greu peste noi toți. Mama își duse mâna la gură șocată, iar tata își strânse pumnii sub masă.

„De ce?” am întrebat eu cu lacrimi în ochi.

Mihai își plecă privirea: „Pentru că… pentru că eu am făcut ceva ce nu trebuia.”

„Ce ai făcut?” am întrebat eu disperată.

„Am luat bani din fondurile universității și l-am implicat pe Andrei fără voia lui,” mărturisi Mihai cu vocea spartă.

Timpul părea să se oprească în loc. Tot ce știam despre fratele meu se prăbușea în fața mea ca un castel de nisip lovit de valuri.

„Și acum ce facem?” întrebă Ioana cu vocea tremurândă.

„Acum trebuie să reparăm ce am stricat,” spuse Mihai hotărât.

Cina aceea s-a transformat într-o noapte lungă de discuții și planuri pentru a-l găsi pe Andrei și a-i cere iertare. Alexandru plecase fără să mai spună un cuvânt, lăsându-ne să ne confruntăm cu propriile noastre greșeli și regrete.

În acea noapte am realizat cât de fragile sunt legăturile de familie și cât de ușor pot fi distruse de secrete ascunse prea mult timp. M-am întrebat dacă vom reuși vreodată să reparăm ceea ce s-a rupt sau dacă vom rămâne pentru totdeauna prizonieri ai greșelilor trecutului.

Oare putem găsi iertare și împăcare sau suntem condamnați să trăim cu povara vinovăției? Aceasta este întrebarea care mă bântuie și astăzi.