Moștenirea tăcerii: Povestea unei trădări de familie

— Nu e corect, Irina! Cum poți să spui că apartamentul ăsta nu mai e al meu? Am locuit aici de când m-am mutat la facultate, mama mi l-a dat, tata l-a plătit!
Vocea mea răsuna în sufrageria rece, încă plină de mirosul florilor de la parastas. Irina, sora mea mai mică, stătea pe marginea canapelei, cu ochii în pământ, dar cu o hotărâre pe care n-o mai văzusem la ea niciodată.

— Nu eu am decis, Andreea. Mama a lăsat totul pe numele meu. Așa scrie în testament. Eu doar… încerc să fac ce ar fi vrut ea.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Mâinile îmi tremurau și nu știam dacă să plâng sau să țip. Îmi venea să o zgudui, să o întreb dacă glumește, dacă nu cumva e o greșeală. Dar nu era. Aveam să aflu curând că nu era nicio greșeală.

Totul a început cu trei ani în urmă, când tata s-a stins după o boală lungă. Atunci am simțit prima dată cum familia noastră începe să se destrame. Mama s-a închis în ea, iar Irina s-a mutat la casa ei, departe de București. Eu am rămas aici, în apartamentul pe care părinții mi-l cumpăraseră când am intrat la facultate. Era locul meu sigur, refugiul meu.

După moartea tatei, mama a început să vină tot mai rar pe la mine. Vorbeam la telefon, dar discuțiile erau scurte și reci. Îmi spunea mereu că are treabă, că e obosită, că Irina are nevoie de ea. Am pus totul pe seama durerii și a vârstei. Nu mi-am imaginat niciodată că se întâmplă altceva.

Când mama s-a îmbolnăvit anul trecut, am încercat să fiu aproape de ea. Mergeam la spital, îi duceam mâncare, îi citeam din cărțile ei preferate. Dar Irina era mereu acolo înaintea mea. O găseam lângă patul mamei, ținând-o de mână și vorbindu-i în șoaptă. Uneori mă simțeam ca un intrus în propria familie.

După înmormântare, Irina a venit la mine cu un dosar gros și cu privirea aceea serioasă pe care o avea doar când era mică și făcea vreo prostie.

— Trebuie să vorbim despre apartamente, Andreea. Mama a lăsat un testament.

Am simțit un nod în gât. Nu mă gândisem niciodată la moștenire. Pentru mine, apartamentul era casa mea și atât. Dar Irina a deschis dosarul și mi-a arătat hârtia cu semnătura mamei: totul îi revenea ei — apartamentul meu, apartamentul ei, economiile din bancă.

— Nu se poate! am izbucnit. E o greșeală! Mama nu ar fi făcut asta!

Irina a ridicat din umeri.

— Așa a vrut ea. Mi-a spus că tu ai deja tot ce-ți trebuie și că eu am nevoie de sprijin. Că tu ești puternică și te descurci singură.

M-am prăbușit pe scaun. Puternică? Eu? Dacă ar fi știut mama cât de singură m-am simțit după ce a murit tata… Dacă ar fi știut cât m-am luptat cu anxietatea și cu nopțile nedormite…

Am început să caut răspunsuri. Am vorbit cu notarul, cu vecinii, cu prietenele mamei. Toți mi-au spus același lucru: mama a fost lucidă până la final, a vrut ca Irina să primească totul pentru că „are nevoie”. Nimeni nu știa ce nevoie avea Irina mai mare decât mine.

În zilele care au urmat, relația noastră s-a rupt complet. Irina mi-a cerut să eliberez apartamentul în două luni. Am încercat să discutăm ca două surori care au pierdut tot ce aveau mai drag pe lume, dar nu am găsit nicio punte între noi.

— Nu pot să cred că faci asta! i-am spus într-o seară, când am încercat pentru ultima dată să o conving să împărțim totul echitabil.

— Nu eu fac asta, Andreea! E decizia mamei! Dacă vrei să mă dai în judecată, fă-o! Dar nu uita că suntem surori…

Surori? Cuvântul ăsta nu mai avea nicio greutate pentru mine. Eram două străine legate doar printr-un trecut comun și o trădare prea mare ca să poată fi iertată ușor.

Am început să-mi strâng lucrurile încet, fiecare carte și fiecare fotografie având gustul amar al unei vieți trăite sub o iluzie. Prietenii mă sunau și mă întrebau dacă sunt bine. Le spuneam mereu că da, dar adevărul era că nu știam cum să merg mai departe.

Într-o noapte am găsit într-un sertar vechi o scrisoare de la mama. Era scrisă cu câteva luni înainte să moară:

„Andreea, știu că vei fi supărată pe mine pentru ce am decis. Poate n-am fost cea mai bună mamă pentru tine în ultimii ani. Poate te-am lăsat prea mult singură. Dar am crezut mereu că tu vei reuși orice ți-ai propune. Sora ta are nevoie de ajutor mai mult decât tine și sper ca într-o zi să mă ierți.”

Am plâns ore întregi citind acele rânduri. Am plâns pentru copilul din mine care încă avea nevoie de mama lui, pentru adolescenta care visa la o familie unită și pentru femeia care trebuia acum să-și găsească drumul singură.

Au trecut luni de atunci. M-am mutat într-o garsonieră mică la marginea orașului. Încerc să reconstruiesc ceva din ce am pierdut — nu bunurile materiale, ci încrederea în oameni și în mine însămi.

Uneori mă întreb dacă voi putea vreodată să-mi iert sora sau pe mama pentru decizia lor. Alteori mă întreb dacă nu cumva vina e și a mea — poate n-am fost destul de prezentă, destul de deschisă… Poate fiecare familie ascunde adevăruri pe care nu le vom afla niciodată.

Dar cel mai des mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu iluzia unei familii unite până când moștenirea dezgroapă toate rănile ascunse? Voi ați putea ierta o asemenea trădare?