„Nu mai pot, doamnă Văduva!” – Povestea unei vecinătăți care m-a schimbat

— Nu mai pot, doamnă Văduva! Nu mai pot! am izbucnit într-o dimineață de martie, cu vocea tremurândă și ochii în lacrimi, în timp ce țineam în mână sacoșa cu medicamentele pe care tocmai le cumpărasem pentru ea. Stătea întinsă în pat, cu părul alb răvășit pe pernă, privindu-mă cu ochii ei mari, umezi, ca de copil pedepsit.

— Dar, Ilinca, draga mea, cine să mă ajute dacă nu tu? Tu ești ca fata mea aici… Ellie nu poate, știi bine… a murmurat ea, încercând să-și ascundă vocea rugătoare sub o mască de demnitate.

M-am simțit sfâșiată. Îmi venea să plâng și să fug din apartamentul ei sufocat de miros de medicamente și ceaiuri amare. Dar nu puteam. O iubeam pe doamna Văduva ca pe o bunică, dar simțeam cum mă sufoc sub povara grijilor ei. De un an de zile, de când a căzut și și-a rupt șoldul, eram umbra ei: îi făceam cumpărăturile, îi plăteam facturile, îi aduceam mâncare caldă și îi ascultam poveștile despre vremurile când era tânără și frumoasă.

Soțul meu, Radu, mă privea tot mai des cu reproș când mă întorceam târziu acasă. Fetița mea, Mara, mă întreba de ce nu stau mai mult cu ea. Mama mea îmi spunea la telefon: „Ilinca, nu poți salva pe toată lumea! Ai grijă de familia ta!” Dar eu nu știam să spun „nu”.

Într-o zi, după ce am stat două ore la coadă la farmacie pentru doamna Văduva și am alergat prin ploaie cu sacoșele grele, am ajuns acasă leoarcă și epuizată. Mara plângea că nu i-am adus plastilina promisă. Radu m-a privit tăcut, apoi a trântit ușa dormitorului. Am simțit cum ceva se rupe în mine.

A doua zi dimineață, telefonul a sunat din nou. Era doamna Văduva:

— Ilinca, draga mea, poți să vii să-mi schimbi apa la flori? Și poate îmi aduci niște lapte… dacă nu e prea greu…

Am inspirat adânc. Am simțit cum mi se strânge pieptul. Am vrut să spun „da”, ca de obicei. Dar cuvintele au ieșit altfel:

— Doamnă Văduva… sunt foarte obosită. Nu mai pot să fiu fata dumneavoastră de curse. Am și eu o familie care are nevoie de mine. Poate ar fi trebuit să o rugați pe Ellie să vă ajute când a fost aici…

A urmat o tăcere grea. Parcă auzeam cum îi bate inima prin telefon.

— Ellie… are doi copii mici… Nu are loc pentru mine… Știi bine că nu mă pot muta la ea… a spus încet.

— Dar nici eu nu pot să fac totul! am izbucnit eu. Nu sunt singură pe lume! Și eu am nevoie de ajutor uneori!

Am închis telefonul tremurând. M-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. M-am simțit vinovată, egoistă, dar și ușurată. În sfârșit spusesem ce simt.

În zilele următoare, doamna Văduva nu m-a mai sunat. M-am simțit vinovată de fiecare dată când treceam pe lângă ușa ei. Odată am auzit-o vorbind cu sora medicală care venea o dată pe săptămână:

— Ilinca nu mai vine… S-a săturat de mine… Poate așa e mai bine…

Am vrut să bat la ușă și să-i spun că îmi pare rău, dar m-am oprit. Dacă o făceam, totul ar fi început din nou.

Într-o sâmbătă după-amiază, Ellie a venit din București cu copiii. Am auzit gălăgie pe scară și râsete de copii. M-am uitat pe vizor: Ellie căra două plase mari și un scaun de copii. Am deschis ușa încet.

— Bună ziua! am spus timid.

Ellie s-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală.

— Bună ziua… Mama mi-a spus că nu mai puteți s-o ajutați… Îmi pare rău că v-a pus atâta pe cap… Eu chiar nu pot veni mai des… E greu cu doi copii mici și soțul mereu la serviciu…

Am dat din cap și am simțit un nod în gât.

— Știu… Dar nici eu nu mai pot… Familia mea are nevoie de mine…

A dat din cap tristă și a intrat la mama ei.

În seara aceea am stat cu Mara în brațe și i-am citit povești până a adormit. Radu m-a luat de mână și mi-a spus:

— Ai făcut ce trebuia pentru noi.

Dar noaptea n-am putut dormi. M-am gândit la doamna Văduva singură în camera ei întunecată. M-am gândit la Ellie prinsă între copii și mama bolnavă. M-am gândit la mine: prinsă între dorința de a ajuta și nevoia de a trage o linie.

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare dintre noi duce o povară invizibilă. Dar oare unde se termină datoria față de ceilalți și unde începe grija față de noi înșine? Oare am făcut bine? Sau am rănit pe cineva doar pentru că am avut curajul să spun „nu”? Ce ați fi făcut voi în locul meu?