Între două lumi: Când copilul meu devine străin în propria casă

— Nu mai vreau să stau aici! urlă Ilinca, trântind ușa camerei cu o forță care a făcut să vibreze tot apartamentul. M-am oprit în mijlocul holului, cu sacoșele de cumpărături atârnând grele în mâini și cu inima bătându-mi nebunește. Era a treia oară săptămâna asta când Ilinca, fiica mea de 14 ani, refuza să iasă din cameră sau să vorbească cu mine. Și totul din cauza lui Vlad, băiatul logodnicului meu, care se mutase la noi de două luni.

— Victoria, trebuie să ai răbdare, mi-a spus Andrei, logodnicul meu, încercând să mă liniștească. Copiii au nevoie de timp să se obișnuiască.

Dar timpul părea că nu lucra în favoarea noastră. De când Vlad venise în casa noastră, Ilinca se transformase. Nu mai râdea la glumele mele, nu mai povestea despre școală, nu mai voia să mănânce împreună cu noi. În schimb, stătea ore întregi pe telefon sau închidea ușa camerei cu cheia.

Într-o seară, când am încercat să vorbesc cu ea, am găsit-o plângând pe întuneric.

— Ce s-a întâmplat, Ilinca? am întrebat încet, așezându-mă lângă ea pe pat.

— Nu mă mai iubești… De ce trebuie să stea el aici? De ce nu putem fi ca înainte?

M-am simțit vinovată până în măduva oaselor. Îmi doream să-i spun că totul va fi bine, că Andrei e un om bun și Vlad nu vrea decât să fie prietenul ei. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Știam că pentru ea, orice schimbare era o trădare.

A doua zi dimineață, la micul dejun, Vlad a încercat să-i ofere o felie de pâine prăjită cu gem.

— Vrei și tu? a întrebat timid.

Ilinca l-a privit scurt și a răspuns tăios:

— Nu-mi place gemul ăsta. Și nu vreau nimic de la tine.

Andrei a oftat și a încercat să schimbe subiectul:

— Ilinca, ai test la mate azi? Poate te ajut eu după școală…

— Nu am nevoie de ajutorul nimănui! a izbucnit ea și a ieșit val-vârtej din bucătărie.

După ce copiii au plecat la școală, am rămas singură cu Andrei. Îmi venea să plâng.

— Poate am grăbit lucrurile… Poate ar fi trebuit să mai așteptăm înainte să ne mutăm împreună.

Andrei m-a luat de mână:

— Victoria, nu e vina ta. E greu pentru toți. Dar trebuie să fim uniți. Dacă ne certăm între noi, copiii vor simți și mai multă nesiguranță.

Avea dreptate. Dar cum puteam să-i explic Ilincăi că fericirea mea nu înseamnă că o iubesc mai puțin? Cum puteam să-l fac pe Vlad să nu se simtă un intrus?

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Mama m-a sunat și mi-a spus:

— Nu cred că e bine ce faci. Copilul tău trebuie să fie pe primul loc. Bărbații vin și pleacă.

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: cea a părinților mei, unde familia tradițională era sfântă, și lumea mea nouă, unde încercam să construiesc ceva frumos din cioburile trecutului.

În weekend am decis să mergem împreună la film. Am ales o comedie românească, sperând că râsul va topi gheața dintre noi. În drum spre cinema, Vlad a încercat din nou să vorbească cu Ilinca:

— Știi că am și eu o pisică acasă? Poate vrei să vezi poze cu ea…

Ilinca l-a ignorat complet. În sală, s-a așezat la celălalt capăt al rândului, lângă mine, evitând orice contact vizual cu Vlad sau Andrei.

După film, am mers la cofetărie. Am comandat prăjituri pentru toți și am încercat să destind atmosfera:

— Voi ce planuri aveți pentru vacanță?

Vlad a zâmbit timid:

— Mi-ar plăcea să merg la munte… poate la Sinaia sau Bușteni.

Ilinca s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi:

— Eu vreau doar să fim noi două… ca înainte.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am luat-o de mână și i-am șoptit:

— Te iubesc la fel de mult ca înainte. Nimeni nu poate schimba asta.

Dar știam că nu era suficient. În acea noapte am stat trează până târziu, gândindu-mă la toate greșelile mele: divorțul de tatăl Ilincăi, decizia de a-l aduce pe Andrei și pe Vlad în viața noastră fără să-i pregătesc suficient pe copii, presiunea pusă pe Ilinca să accepte totul peste noapte.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „M-am dus la bunica. Nu mă căutați.”

Am alergat la mama acasă. Ilinca era acolo, plângând în brațele bunicii ei.

— Las-o aici câteva zile, mi-a spus mama rece. Are nevoie de liniște.

Am plecat acasă cu inima frântă. Vlad m-a întrebat speriat:

— E vina mea?

L-am strâns în brațe:

— Nu e vina nimănui… doar că uneori dragostea doare.

Au trecut câteva zile până când Ilinca s-a întors acasă. Era mai liniștită dar rece cu toți. Am decis să mergem împreună la consiliere de familie. Acolo am învățat să ascultăm fără să judecăm, să vorbim despre frici și dorințe fără rușine.

Nu știu dacă vom reuși vreodată să fim o familie „normală”. Dar știu că nu pot renunța nici la copilul meu, nici la dreptul meu la fericire.

Uneori mă întreb: oare există o cale dreaptă când inima ta e trasă în două direcții? Cum poți împărți dragostea fără ca nimeni să nu sufere? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?