„E vina ta că ne zbatem cu banii. Nimeni nu te-a obligat să te măriți și să faci copii”: Povestea unei familii românești între sacrificiu și neînțelegere

— Irina, nu mai insista! Ți-am spus clar: nu am de gând să-ți dau niciun ban. Ești adultă, ai ales să te măriți și să faci copii, acum descurcă-te!

Cuvintele mamei mele au căzut ca un trăsnet peste liniștea din bucătăria noastră mică, unde abia încăpeam eu, Vlad și cei doi copii ai noștri. Era o seară rece de noiembrie, iar caloriferul abia pâlpâia căldură. În timp ce băiatul cel mare, Radu, încerca să-și facă temele la masa din colț, iar Maria, mezina, se juca cu o păpușă ruptă, eu mă luptam cu nodul din gât și cu lacrimile care amenințau să-mi curgă pe obraji.

— Mamă, nu-ți cer nimic pentru mine. Dar copiii… Ei n-au nicio vină că noi ne zbatem. Doar o lună, până iau salariul…

Mama a oftat adânc la celălalt capăt al telefonului. Știam că are bani. Știam că pensia ei e bună și că bunica, la rândul ei, are economii puse deoparte. Dar mereu mi-au spus că banii sunt pentru „zile negre”. Oare cât de negre trebuie să fie zilele ca să merite ajutorul lor?

— Irina, nu vreau să te rănesc, dar trebuie să înveți să te descurci singură. Eu n-am avut pe nimeni să mă ajute când am fost ca tine. Și uite că am reușit!

Am închis telefonul tremurând. Vlad m-a privit cu ochii lui obosiți, încercând să-mi citească pe față verdictul. Nu mai era nevoie să spun nimic. Știa deja răspunsul.

— Lasă, Irina. Ne descurcăm noi cumva. Poate găsesc ceva de muncă în plus la service…

Dar știam amândoi că nu era așa simplu. Vlad lucra deja peste program la atelierul auto din cartier. Eu eram educatoare la grădinița din oraș, salariu mic, dar stabil. Chiria ne mânca jumătate din venituri, iar restul abia ajungea pentru facturi și mâncare. De multe ori mă întrebam dacă nu cumva am greșit undeva pe drum.

În fiecare duminică mergeam la mama la masă. Era ritualul nostru, moștenit din copilărie. Dar de când cu discuțiile despre bani, mesele erau încărcate de tăceri apăsătoare și priviri aruncate pe furiș.

— Ce-ai mai făcut la grădiniță? mă întreba mama mecanic, în timp ce tăia friptura.

— Bine… Copiii au făcut un spectacol de toamnă. Maria a recitat o poezie.

— Așa… Și Vlad? Tot la service? Nu v-ați gândit să plecați afară? Toată lumea pleacă. Aici nu e de trăit.

Îmi venea să țip: „Nu vreau să plec! Vreau doar puțin ajutor!” Dar tăceam și înghițeam nodul acela vechi, care mă sufoca de fiecare dată când simțeam că nu sunt destul.

Bunica stătea la capătul mesei și privea absent pe fereastră. Uneori îmi zâmbea trist și îmi strecurase odată o bancnotă de 50 de lei în palmă, pe ascuns. Dar mama a văzut și a izbucnit:

— Mamă, nu-i da bani! Să învețe să se descurce! Așa am crescut-o!

Am simțit atunci o rușine adâncă, ca și cum cerșisem ceva ce nu meritam. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon. Aerul rece mi-a tăiat obrajii.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Vlad mi-a spus:

— Irina, poate ar trebui să vorbim serios despre plecare. Uite, Nicu din bloc s-a dus în Germania la construcții și zice că e altă viață acolo.

— Și dacă plecăm? Ce facem cu copiii? Cu grădinița? Cu tot ce avem aici?

— Ce avem aici? O chirie scumpă și părinți care ne întorc spatele…

Nu l-am contrazis. Avea dreptate. Dar ceva mă ținea legată de orașul nostru mic din Moldova, de străzile copilăriei mele, de banca din parc unde am spus „da” prima dată lui Vlad.

Într-o zi am primit o scrisoare de la școală: Radu avea nevoie de ochelari noi. Medicul oftalmolog a spus clar: „Are dioptrii mari, trebuie schimbați urgent.” Ochelarii costau cât jumătate din salariul meu pe o lună.

Am strâns din dinți și am sunat-o iar pe mama.

— Mamă… Radu are nevoie de ochelari noi. Nu pot să-i iau luna asta… Poate mă ajuți?

A urmat o tăcere lungă.

— Irina… Nu pot acum. Am și eu cheltuieli. Și-apoi… dacă nu vă descurcați aici, poate chiar ar trebui să vă gândiți la altceva.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu era vorba doar despre bani. Era despre sprijin, despre dragoste necondiționată, despre sentimentul că aparții cuiva care te va prinde dacă cazi.

În acea noapte am plâns în baie ca un copil speriat. M-am uitat în oglindă și m-am întrebat: „Oare chiar e vina mea? Oare chiar merit să fiu singură în lupta asta?”

A doua zi am mers la grădiniță cu ochii umflați de plâns. Colega mea, Alina, m-a tras deoparte:

— Irina, ce-ai pățit?

I-am povestit totul printre suspine. Ea m-a îmbrățișat strâns:

— Să nu crezi că ești singura! Și eu am trecut prin asta cu ai mei… Parcă părinții noștri uită cât de greu e să fii adult azi.

M-am simțit puțin mai ușurată știind că nu sunt singură în lupta asta surdă cu generația părinților noștri.

Într-un final, Vlad a găsit un al doilea job temporar la un depozit. Am reușit să strângem bani pentru ochelarii lui Radu și pentru câteva luni mai liniștite. Dar relația cu mama s-a răcit tot mai mult.

De Crăciun am mers totuși la ea cu copiii. Maria i-a întins bunicii o felicitare făcută la grădiniță: „Te iubesc!” Mama a zâmbit forțat și a pus felicitarea pe raft lângă bibelouri.

În drum spre casă, Radu m-a întrebat:

— Mami, tu ai fost fericită când erai mică?

Am ezitat o clipă înainte să răspund:

— Da… dar altfel decât acum.

Acum stau în bucătăria mea mică și mă întreb: Oare cât valorează dragostea unei mame? E ea condiționată de alegerile pe care le facem sau ar trebui să fie mereu acolo, indiferent cât greșim?

Voi ce credeți? E corect ca părinții să-și lase copiii singuri doar pentru că „așa e viața”? Sau ar trebui ca familia să fie mereu un refugiu?