Casa mea, povara ta: O poveste despre alegeri, familie și regăsire

— Tata, nu poți să faci asta! Nu după tot ce am trecut împreună!
Vocea Cameliei răsună în bucătăria mică, printre farfuriile vechi și mirosul de cafea arsă. Mă uit la ea, fiica mea, cu ochii umezi și obrajii roșii de supărare. Mâinile îi tremură pe marginea mesei, iar eu simt cum inima mi se strânge ca un pumn de copil speriat.

— Camelia, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc singur aici. Casa asta e prea mare pentru mine. Și prea plină de amintiri care mă dor.

Ea oftează și-și trece mâna prin păr, gestul acela pe care îl făcea și mama ei când era nervoasă. O văd pe Maria în ochii ei, și parcă mă doare și mai tare. Dar nu pot da înapoi. Am 74 de ani, iar singurătatea mă apasă ca o plapumă udă.

— Dar de ce să nu vin eu aici? Să stau cu tine? Sau măcar să-mi lași casa… E a noastră, tata! Ai promis că o să fie a mea într-o zi.

Îmi mușc buza. Da, am promis. Dar promisiunile făcute când ești tânăr nu mai au aceeași greutate când simți că fiecare dimineață e un dar nemeritat. Camelia are 38 de ani, e divorțată de doi ani și încă se chinuie să-și găsească un rost. Lucrează la supermarket, schimbă chirii prin București și visează la o viață mai bună. Dar eu… eu cred că poate mai mult.

— Camelia, tu trebuie să-ți faci viața ta. Să lupți pentru tine. Casa asta nu te va salva. Nu vreau să te țin legată de trecutul meu.

Se ridică brusc, scaunul scârțâie pe gresie.

— Nu mă ții legată! Dar nici nu mă ajuți! Toată viața ai zis că trebuie să mă descurc singură, dar niciodată nu mi-ai dat o șansă adevărată! Ai preferat să fii singur decât să mă lași să-ți fiu aproape!

Mă lovește cuvintele ei ca un bici. Poate are dreptate. Poate am fost prea dur cu ea. Dar am vrut să o învăț să fie puternică, să nu depindă de nimeni. Am crescut într-o Românie în care dacă nu te descurcai singur, te înghițea sistemul cu totul.

— Camelia, eu… Eu vreau doar să fiu liniștit la bătrânețe. Să nu mai car grija facturilor, a reparațiilor, a singurătății. La căminul ăsta privat am văzut că e altfel. Au activități, doctori, oameni cu care să vorbesc…

Ea râde amar.

— Și eu ce fac? Unde mă duc? Iar chirii? Iar nesiguranță?

Îmi vine să-i spun că poate ar trebui să-și caute un alt job, să termine facultatea pe care a abandonat-o, să nu mai aștepte salvarea de la mine sau de la oricine altcineva. Dar nu pot. E fiica mea. O iubesc, chiar dacă nu știu mereu cum s-o arăt.

— Camelia, am muncit toată viața pentru casa asta. Dar acum simt că mă sufocă. Am nevoie de o schimbare. Și tu ai nevoie de una.

Se uită la mine cu ochii mari, plini de lacrimi.

— Poate ai dreptate… Poate chiar nu merit nimic din ce ai tu.

Nu răspund. O las să plece trântind ușa, iar liniștea care rămâne după ea e mai grea decât orice ceartă.

În zilele următoare semnez actele cu agentul imobiliar. Casa se vinde repede — zona e bună, aproape de metrou și parc. Cu banii plătesc avansul la căminul privat din Voluntari. Când intru prima dată pe poarta aceea mare, cu paznic la intrare și grădinari care tund iarba perfect, simt o ușurare ciudată. Camera mea e micuță dar luminoasă, cu mobilă nouă și televizor cu ecran plat. Miroase a curat și a începuturi.

Dar în fiecare seară mă uit pe geam și mă întreb dacă am făcut bine. Camelia nu mi-a mai dat niciun semn de atunci. Uneori o sun și nu răspunde. Alteori îi scriu mesaje scurte: „Ești bine?” „Ai mâncat?” Rămân fără răspuns.

La cămin sunt oameni ca mine: bătrâni care au ales libertatea în locul dependenței de copii sau nepoți. Unii sunt vizitați des, alții deloc. Ne povestim viețile la masă sau în grădină, râdem de prostiile tinereții și ne plângem de durerile bătrâneții.

Într-o zi primesc vizita Cameliei. Intră timid în salonul comun, cu o pungă de fructe și ochii roșii de oboseală.

— Tata… Am venit să te văd.

Mă ridic greu din fotoliu și o iau în brațe. E slabă, dar încăpățânată ca mine.

— Mi-e dor de tine, Camelia.

— Și mie… Dar încă sunt supărată pe tine.

— Știu… Poate n-am fost cel mai bun tată. Dar am vrut să fii puternică.

Se uită la mine lung.

— Poate că puterea vine și din iubire, tata. Nu doar din luptă.

Rămânem tăcuți câteva minute. Apoi îmi promite că va veni din nou peste o săptămână.

În fiecare seară mă gândesc: oare am făcut bine alegând pentru mine? Sau ar fi trebuit să sacrific liniștea mea pentru siguranța ei? Ce înseamnă până la urmă datoria unui părinte: să-ți protejezi copilul cu orice preț sau să-l înveți să zboare singur?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?