Nuntă cu umbre: Când familia nu înțelege că dragostea nu se măsoară în fast

— Nu, mamă, nu vrem o nuntă mare! am spus cu voce tremurată, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Eram în bucătăria mică din apartamentul moștenit de Iacob, cu pereții încă nefinisați și mirosul de var proaspăt plutind în aer. Mama lui, doamna Viorica, stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie din lume.

— Cum adică nu vreți? Ce-o să zică lumea? Să nu-mi spui că te-ai gândit să nu inviți și surorile lui Iacob! Ele sunt familia lui, nu poți să le lași pe dinafară!

Iacob, bărbatul pe care îl iubeam de șapte ani, se uita la mine cu ochii lui blânzi, dar obosiți. Știam că e prins la mijloc. Surorile lui, Ramona și Loredana, nu mă suportau. Niciodată nu m-au acceptat cu adevărat, iar la fiecare masă în familie simțeam cum mă analizează din cap până-n picioare, ca pe o intrusă.

— Mamă, nu avem bani pentru o nuntă mare. Mai bine investim în apartament. Uite cum arată… Avem nevoie de mobilă, de zugrăveală… Nu vreau să ne îngropăm în datorii pentru o zi, a încercat Iacob să explice.

Viorica a oftat teatral și a început să plângă încet, ștergându-și ochii cu colțul baticului.

— Eu am crescut trei copii singură după ce-a murit tatăl vostru! Am muncit ca să vă fie bine! Și-acum voi vreți să vă luați ca niște săraci? Să râdă lumea de mine?

M-am simțit mică, vinovată, de parcă toată povara trecutului ei s-a prăbușit peste mine. Dar nu era drept. Nu era corect ca visul nostru să fie sacrificat pentru orgoliul ei. Am încercat să-i explic:

— Doamnă Viorica, eu nu vreau decât să fim fericiți. Nu cred că fericirea stă într-o nuntă cu sute de invitați…

— Nu te mai da fată modestă! a izbucnit Ramona, care tocmai intrase pe ușă fără să bată. Știm cu toții că părinții tăi n-au bani și vrei să scapi ieftin!

M-am înroșit până la rădăcina părului. Iacob s-a ridicat brusc:

— Ajunge! Dacă nu puteți respecta dorința noastră, mai bine nu veniți deloc!

A urmat o tăcere apăsătoare. Viorica s-a ridicat încet și a ieșit din bucătărie, trântind ușa după ea. Ramona a rămas, privindu-mă cu dispreț.

— O să regreți, a șoptit ea. Mama nu uită ușor.

În acea seară am plâns pe umărul lui Iacob. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu. Dacă nu cumva ar trebui să cedez, să facem nunta mare doar ca să fie toată lumea mulțumită. Dar când am văzut cât de obosit era Iacob, cât de mult își dorea și el liniște, am știut că trebuie să luptăm pentru noi.

Zilele următoare au fost un coșmar. Viorica a început să sune rudele și să le spună că eu sunt vinovată că „nu se face nuntă ca lumea”. Surorile lui Iacob au postat pe Facebook mesaje pasiv-agresive despre „norocul unora care se mărită fără să merite”. Până și vecinii au început să mă privească ciudat când ieșeam la magazin.

Într-o duminică dimineață, mama mea m-a găsit plângând în bucătărie.

— Maria, tu trebuie să faci ce simți tu și Iacob. Nu trăiești pentru ei. Dacă începi așa, toată viața o să te calce în picioare.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am decis împreună cu Iacob: vom face cununia civilă cu doar câțiva apropiați și o masă mică acasă. Cine vrea să vină, bine. Cine nu, asta e.

Când i-am anunțat pe ai lui Iacob, Viorica a făcut o criză de nervi. A spus că nu mai vine deloc și că „nu mai are fiu”. Ramona și Loredana au refuzat invitația. În ziua cununiei am simțit un gol imens în sufletul lui Iacob, dar și o liniște ciudată. Eram doar noi doi, părinții mei și doi prieteni buni.

După eveniment, am început renovarea apartamentului împreună. Fiecare perete vopsit era ca o rană vindecată. Ne-am apropiat mai mult ca niciodată. Dar relația cu familia lui Iacob s-a răcit complet. Au trecut luni până când Viorica a acceptat să vorbească din nou cu el. Surorile lui încă mă ignorau la orice întâlnire de familie.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă sacrificiul liniștii familiale a meritat pentru visul nostru modest. Dar apoi îl privesc pe Iacob cum zâmbește când intrăm în casa noastră proaspăt renovată și știu că am ales corect.

Oare câte cupluri din România trec prin același chin? De ce trebuie ca fericirea noastră să fie mereu negociată între orgolii și tradiții? Voi ce ați fi făcut în locul meu?