Scrisoarea care mi-a schimbat viața: Povestea Anei, fata cu pielea „prea închisă”

— Nu mai vreau să aud discuția asta, mamă! Nu sunt ca voi și nu pot să mă prefac că nu văd! am țipat, cu lacrimi în ochi, trântind ușa camerei mele. Era a treia oară luna asta când mă certam cu mama adoptivă, doamna Mariana, pe tema pielii mele. Aveam 15 ani și, deși crescusem într-o familie iubitoare din Iași, nu trecea zi fără să simt privirile ciudate ale vecinilor sau să aud șoapte pe la colțuri: „Fata Marianei? Aia cu pielea măslinie? O fi țigancă sau ceva…”

Nu știam nimic despre părinții mei biologici. Mama și tata adoptivi îmi spuneau mereu că sunt „specială”, dar niciodată nu mi-au spus adevărul. Într-o seară ploioasă de noiembrie, când toți dormeau, am început să cotrobăi prin dulapul vechi din pod. Nu știu ce căutam exact — poate o dovadă că aparțin cuiva, undeva. Printre cutii cu poze vechi și acte prăfuite, am găsit un plic galben, lipit cu grijă. Pe el scria cu litere tremurate: „Pentru Ana, când va fi pregătită.”

Inima mi-a bătut nebunește. Am rupt plicul și am început să citesc:

„Dragă Ana,

Nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri. Te-am născut într-o iarnă grea, într-un salon rece al maternității din Botoșani. Când te-am văzut prima dată, am știut că ești altfel. Pielea ta era mai închisă decât a mea sau a tatălui tău. O asistentă a șoptit: ‘O fi greșeală la mijloc?’ Tatăl tău nu a vrut să te vadă. Familia mea m-a forțat să te las acolo. Nu am avut curajul să lupt pentru tine. Îmi pare rău. Te iubesc mereu. Mama ta, Elena.”

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. M-am ghemuit pe podea, cu scrisoarea strânsă la piept, plângând în hohote. Nu eram dorită pentru că eram „prea închisă la culoare”. Oare cine era tatăl meu? De ce nu m-au vrut? De ce nimeni nu vorbea despre asta?

A doua zi dimineață, ochii mi-erau umflați de plâns. Mama adoptivă m-a găsit în bucătărie, cu scrisoarea pe masă.

— Ai găsit-o… a spus încet, fără să mă privească.

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat printre suspine.

— Am vrut să te protejez… Lumea e crudă, Ana. Știi bine câte vorbe ai îndurat și aici, în familia noastră.

— Dar nu e drept! Vreau să știu cine sunt! Vreau să-mi cunosc mama!

— Nu știm nimic despre ea de atunci. A lăsat doar scrisoarea asta… Dar dacă vrei, te ajutăm să o cauți.

A urmat o perioadă de tăcere apăsătoare în casă. Tata adoptiv, domnul Gheorghe, încerca să mă înveselească cu glume stângace, dar eu eram absentă. La școală, colega mea Roxana a observat că sunt schimbată.

— Ce-ai pățit? Pari mai tristă ca de obicei…

— Am aflat de ce am fost abandonată la naștere… Pentru că arăt altfel.

— Ești frumoasă așa cum ești! Sincer! Dar… știi cum e lumea pe aici.

Știam prea bine. În satul bunicilor adoptivi, oamenii încă se uitau ciudat la mine când mergeam la magazinul mixt. „Nu-i de-a noastră”, șopteau bătrânele pe bancă.

Într-o zi, am prins curaj și am mers la Direcția pentru Protecția Copilului din Botoșani. Am stat ore întregi pe holuri reci, cu dosarul meu în brațe. O doamnă cu părul scurt și privire blândă m-a chemat în birou.

— Ana Maria Popescu? Vrei să afli despre mama ta biologică?

Am dat din cap.

— Din păcate, avem doar numele ei: Elena Ionescu. A semnat renunțarea imediat după naștere. Nu avem alte date… Dar dacă vrei, poți lăsa un mesaj pentru ea la dosar.

Am scris câteva rânduri stângace: „Mamă, dacă citești vreodată asta… vreau doar să știi că nu te urăsc.”

Au trecut luni fără niciun semn. Între timp, relația cu părinții adoptivi s-a tensionat și mai tare. Mama încerca să mă apropie:

— Ana, te iubim ca pe fata noastră! Nu contează culoarea pielii tale!

— Pentru voi poate nu… Dar pentru ceilalți contează! Pentru mama mea biologică a contat!

Într-o seară de vară, când mă plimbam singură prin parc, un bătrân s-a apropiat de mine.

— Tu ești fata Elenei?

Am tresărit.

— O cunoșteați?

— Da… Am fost vecini mulți ani. A suferit mult după ce te-a lăsat. S-a mutat la București după aceea. Mereu vorbea despre tine…

Inima mi-a tresărit de speranță. Poate că nu m-a uitat! Poate că nu m-a abandonat din ură…

Cu ajutorul părinților adoptivi și al Roxanei, am început să caut pe rețelele sociale orice urmă a Elenei Ionescu din București. După săptămâni de căutări disperate, am găsit un profil vechi: o femeie cu ochi triști și păr castaniu.

I-am scris un mesaj scurt: „Sunt Ana Maria Popescu… cred că sunteți mama mea.”

Au trecut zile până când am primit răspuns:

„Ana… Nu trece zi fără să mă gândesc la tine. Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.”

Am plâns ore întregi citind mesajul acela. Am vorbit apoi la telefon — vocea ei tremura:

— Ana, nu am avut curajul să lupt pentru tine… M-au forțat ai mei… Tatăl tău era student străin din Africa la vremea aceea… Toată lumea a spus că ai fi o rușine pentru familie…

— Eu nu sunt o rușine! Sunt copilul tău!

— Știu… Și te iubesc! Dar nu am avut puterea atunci…

Am simțit furie și milă în același timp. Cum poți ierta o mamă care te-a abandonat? Dar cum poți trăi fără rădăcini?

După luni de conversații online, am decis să ne întâlnim într-o cafenea din București. Când am văzut-o prima dată față în față, am simțit că mă uit într-o oglindă spartă: semănăm atât de mult și totuși suntem atât de străine.

— Îmi pare rău… a spus ea printre lacrimi.

Am îmbrățișat-o fără cuvinte. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet — dar măcar acum știam cine sunt.

Acum mă uit în oglindă și văd o fată cu pielea măslinie care nu mai fuge de trecutul ei. Dar încă mă întreb: oare câți copii ca mine cresc cu sentimentul că nu aparțin nicăieri? Oare cât timp va mai conta culoarea pielii într-o lume care se pretinde modernă?