Dacă ai avea un pic de conștiință, ai spăla măcar vasele: Povestea unei mame singure și a conflictului cu nora ei

— Dacă ai avea un pic de conștiință, Irina, ai spăla măcar vasele după ce mănânci! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă de oboseală și frustrare. Mirosea a ciorbă rămasă pe masă și a detergent ieftin, iar lumina slabă din bucătărie făcea umbre ciudate pe fața norei mele. Irina s-a uitat la mine cu ochii mari, aproape sfidători, și a lăsat furculița pe masă fără să spună nimic. Vlad, fiul meu, a intrat în cameră chiar atunci și a simțit tensiunea din aer ca o lamă rece.

— Mamă, iar începi? Nu vezi că Irina e obosită? Nu poți să lași lucrurile astea? Parcă vrei să ne strici familia!

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras un pumn în stomac. Vlad era tot ce aveam pe lume. L-am crescut singură de la trei ani, după ce tatăl lui a plecat fără să se uite înapoi. Eram tânără, abia 23 de ani, și lumea mea s-a prăbușit atunci. Am muncit la două slujbe ca să-l țin la școală, am renunțat la visele mele pentru el. Și acum, când are propria familie, mă simt ca o povară în casa lui.

Am ajuns să locuiesc cu Vlad și Irina după ce am rămas fără serviciu la 54 de ani. Fabrica la care lucram s-a închis peste noapte. Pensia era prea mică să-mi permit o chirie în București. Vlad m-a primit la el, dar de când am intrat pe ușa lor, parcă totul s-a schimbat. Irina nu m-a vrut niciodată acolo. O simțeam din priviri, din felul în care își strângea lucrurile când intram în cameră sau din tăcerile lungi la masă.

În primele luni am încercat să nu deranjez. Făceam curat, găteam, spălam hainele tuturor. Dar orice făceam părea greșit. Dacă puneam prea multă sare în ciorbă, Irina strâmba din nas. Dacă uitam să cumpăr pâine, Vlad îmi reproșa că nu sunt atentă. M-am simțit din ce în ce mai mică.

Într-o zi, când Vlad era la serviciu, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon cu mama ei:

— Nu mai suport! E peste tot prin casă. Parcă trăiesc cu o umbră după mine… Da, știu că e mama lui Vlad, dar nu mai pot!

M-am retras încet în camera mea și am plâns în pernă ca un copil. M-am întrebat dacă nu cumva chiar sunt o povară. Dar unde să mă duc? Cine mă mai ia la vârsta asta?

Seara aceea cu vasele nespălate a fost doar vârful aisbergului. În fiecare zi se adunau mici nemulțumiri: ba că nu aerisesc destul camera, ba că las lumina aprinsă prea mult timp, ba că nu știu să folosesc corect mașina de spălat vase. Vlad încerca să fie mediator, dar de cele mai multe ori îi lua partea Irinei.

— Mamă, trebuie să înțelegi că aici nu e ca la tine acasă! Irina are și ea drepturile ei.

— Dar eu ce drepturi am? am întrebat într-o zi cu voce stinsă.

Vlad a oftat și a ieșit din cameră fără să răspundă.

Într-o duminică dimineață am găsit pe masă o scrisoare de la Irina:

„Nu vreau să fiu rea, dar cred că ar trebui să te gândești serios dacă nu cumva ar fi mai bine pentru toți să-ți cauți alt loc. Nu vreau să-l pierd pe Vlad din cauza tensiunilor dintre noi.”

Am simțit că mi se taie picioarele. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din jur. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Vlad: serile când veneam târziu acasă și el mă aștepta cu ochii lipiți de somn; zilele când îi coseam hainele rupte pentru că nu aveam bani de altele; momentele când îi ascundeam lacrimile ca să nu-l sperii.

În acea seară am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Vlad, tu chiar crezi că eu vreau să vă stric familia? Eu doar… nu mai am unde să mă duc.

— Mamă, nu e vorba că vrei sau nu vrei. Pur și simplu… lucrurile nu mai merg ca înainte. Și eu trebuie să am grijă de familia mea acum.

Am simțit cum între noi s-a ridicat un zid invizibil. Nu mai era băiețelul care venea la mine plângând când îl durea ceva. Era bărbatul care trebuia să aleagă între mama lui și soția lui.

Au urmat zile reci și tăcute. Am început să caut anunțuri de chirii ieftine prin ziare. Am sunat la câteva locuri, dar fie erau prea scumpe, fie nu acceptau persoane singure sau fără garanții. Am mers la biserică și am vorbit cu preotul parohiei noastre. Mi-a spus că poate găsește cineva dispus să mă primească temporar.

Într-o seară, când credeam că toată lumea doarme, l-am auzit pe Vlad vorbind cu Irina:

— Nu pot s-o dau afară pe mama… Dar nici nu mai pot trăi așa.

— Atunci plec eu! a spus Irina printre lacrimi.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu voiam să fiu motivul pentru care familia fiului meu se destramă. Dar nici nu puteam dispărea pur și simplu.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajul și am lăsat o scrisoare pe masă:

„Vlad, te iubesc mai mult decât orice pe lume. Nu vreau să-ți stric fericirea. O să încerc să-mi găsesc un drum al meu.”

Am plecat fără să mă uit înapoi. Am dormit câteva nopți la o vecină bătrână care m-a primit din milă. Între timp am găsit un anunț pentru o cameră într-un apartament vechi din Rahova, împărțit cu alte două femei singure ca mine. Nu e ușor – uneori plâng noaptea de dorul lui Vlad sau când văd mame cu copii mici prin parc.

Dar încerc să-mi găsesc liniștea și demnitatea pierdută printre străini.

Uneori mă întreb: oare sacrificiul unei mame merită dacă la final rămâi singură? Cât valorează dragostea atunci când nu mai ai cui s-o dăruiești?