Ultima promisiune a fratelui meu: O despărțire pe malul râului

— Promite-mi că mă suni când ajungi acasă, Vlad! vocea mea tremura, iar el, cu zâmbetul lui ștrengar, mi-a făcut cu ochiul și a dat din cap. Era o după-amiază toridă de iulie, iar soarele ardea nemilos peste satul nostru de lângă Siret. Vlad, fratele meu mai mic cu doi ani, era mereu sufletul găștii — mereu primul la orice prostie, mereu gata să mă facă să râd chiar și când nu aveam chef.

— Hai, măi, Ilinca, nu fi așa grijulie! Ce poate să se întâmple? Mergem doar la scăldat, ca în fiecare vară! a strigat el peste umăr, alergând spre prietenii lui: Radu, Sorin și Daria. Am rămas pe marginea drumului, cu inima strânsă și o presimțire ciudată care nu-mi dădea pace.

Mama era la serviciu, tata plecase de dimineață la oraș după piese pentru tractor. Eu trebuia să am grijă de Vlad, dar el nu mai era de mult copilul ascultător care venea după mine oriunde. Avea 14 ani și lumea lui începea să se deschidă fără mine. Totuși, promisiunea aceea — „Te sun când ajung acasă” — era firul subțire care mă ținea liniștită.

Orele au trecut greu. Am încercat să citesc, dar nu reușeam să mă concentrez. M-am uitat la telefon din cinci în cinci minute. La șase seara, când ar fi trebuit să fie deja acasă, am început să-l sun. Nicio reacție. Am ieșit în curte și am privit spre drumul prăfuit care ducea spre râu. Nici urmă de Vlad sau de prietenii lui.

Pe la șapte, Daria a apărut alergând, cu fața albă ca varul și ochii plini de lacrimi.

— Ilinca! Ilinca! Vlad… Vlad a dispărut! L-a luat apa!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am fugit după ea, fără să mai aud ce striga mama din spatele meu. Pe malul râului era deja lume adunată: vecini, copii, câțiva bărbați care încercau să-l caute cu bețe lungi prin apă. Radu plângea în hohote, Sorin stătea nemișcat, cu privirea pierdută.

— Cum s-a întâmplat? am întrebat printre suspine.

— S-a dus mai în larg… a vrut să impresioneze… A venit un vârtej și nu l-am mai văzut… a bâiguit Daria.

Am urlat numele lui Vlad până mi s-a rupt vocea. Tata a venit într-un suflet când a aflat. Mama s-a prăbușit pe mal, țipând că nu poate fi adevărat. Pompierii au venit târziu; l-au găsit abia spre miezul nopții, prins între niște crengi la câteva sute de metri mai jos.

Nu-mi amintesc multe din zilele următoare. Casa noastră s-a umplut de oameni care plângeau și ne băteau pe umăr. Toți spuneau aceleași lucruri: „A fost un copil bun”, „Dumnezeu să-l odihnească”, „Sunt lucruri care nu pot fi explicate”. Dar nimeni nu vorbea despre vinovăție — despre promisiunea aceea ruptă care mă bântuia.

Mama s-a închis în ea însăși. Nu mai vorbea cu nimeni; doar stătea cu poza lui Vlad în brațe și îi mângâia chipul. Tata s-a apucat de băut. Eu… eu am rămas suspendată între furie și disperare. Îl acuzam pe Vlad că nu m-a ascultat, apoi mă uram pe mine că nu l-am oprit cu forța. În fiecare noapte visam că îl strig și el îmi răspunde: „Ilinca, nu plânge! Sunt bine!” Dar dimineața mă trezeam cu perna udă de lacrimi.

Prietenii lui au început să vină tot mai rar. Daria mi-a spus într-o zi:

— Nu e vina ta. Nici a noastră. A fost un accident…

Dar eu știam că e mai mult de atât. În satul nostru mic, toți știau că râul e periculos vara, când curenții devin imprevizibili. Și totuși, copiii mergeau acolo an de an, pentru că nu aveau alt loc unde să se joace sau să se răcorească.

Au trecut luni. Mama a început să vorbească din nou, dar numai despre Vlad: ce făcea când era mic, cum îi plăcea să cânte la chitară, cum visa să devină pompier ca unchiul nostru. Tata s-a lăsat de băut după ce a făcut o criză la ficat. Eu am încercat să merg mai departe — am dat Bac-ul, am intrat la facultate la Iași — dar nimic nu mai avea sens fără Vlad.

Într-o zi, la cimitir, am întâlnit-o pe Daria. Stătea lângă mormântul lui Vlad cu o floare în mână.

— Știi… mi-e dor de el în fiecare zi, mi-a spus ea încet. Dar cred că ar vrea să fim bine. Să nu ne oprim din viață.

Am izbucnit în plâns și am simțit pentru prima dată că nu sunt singură în durerea mea.

Astăzi scriu povestea asta pentru că vreau ca lumea să știe cât de fragile sunt promisiunile între frați și cât de repede se poate schimba totul într-o clipă. Poate dacă satul nostru ar fi avut un loc sigur pentru copii sau dacă adulții ar fi vorbit mai mult despre pericolele râului… Poate dacă aș fi insistat mai mult…

Mă întreb adesea: cât valorează o promisiune nespusă? Și cum poți merge mai departe când inima ți-e plină de regrete? Voi ce ați face dacă ați pierde tot ce iubiți într-o singură zi?