Externată din spital, copiii mei mi-au spus că nu pot trăi singură: O lecție de viață pe care nu o voi uita niciodată

— Mamă, nu mai poți rămâne singură! vocea Ioanei răsună tăios, deși încerca să pară calmă. Mă uitam la ea, la chipul ei obosit, la ochii care evitau să mă privească direct. În jurul nostru, salonul de spital mirosea a dezinfectant și a teamă. Mâinile îmi tremurau pe cearșaful alb, iar inima îmi bătea nebunește. Nu-mi venea să cred că am ajuns aici.

— Dar Ioana, mă simt bine… Doctorul a spus că pot merge acasă. Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni, am spus încet, cu vocea stinsă.

— Nu e vorba de povară, mamă, dar tu nu mai ești ca înainte. Tata nu mai e de mult, iar noi avem grijă de tine acum. O să te luăm la noi, la București. Sau poate la Vlad, la Pitești. Vedem cum facem.

Am simțit cum mi se strânge sufletul. Toată viața mea am muncit pentru copiii mei. Am rămas văduvă când Vlad avea doar două luni și Ioana abia începuse școala. Am tras din greu la fabrica de confecții, am cusut noaptea la lumina veiozei ca să le pot pune ceva pe masă. Nu am avut concedii, nu am avut haine noi, dar copiii mei au avut tot ce le-a trebuit. Și acum… acum eram un bagaj pe care nu știau unde să-l pună.

— Mamă, nu te supăra pe noi, dar nu putem să te lăsăm singură. Dacă ți se face rău? Dacă cazi? Cine te ajută? Vlad încerca să pară rațional, dar vocea îi tremura și lui.

— Și casa? Casa noastră? Grădina? Florile mele? Am întrebat cu disperare.

— O să avem grijă de toate, promit! Dar tu trebuie să fii în siguranță, a spus Ioana, evitând din nou privirea.

Am tăcut. În acea tăcere s-au adunat toate lacrimile pe care nu le-am vărsat în anii în care am fost mamă și tată pentru ei. M-am simțit mică, neputincioasă și inutilă.

Câteva zile mai târziu, eram deja în apartamentul Ioanei din București. Bloc vechi, etajul patru fără lift. Nepoții mei, Andreea și Radu, mă priveau cu jenă când mă vedeau încercând să urc scările. Ioana era mereu pe fugă: serviciu, cumpărături, teme cu copiii. Seara abia apuca să-mi spună două vorbe.

— Mamă, ai mâncat? Ți-ai luat pastilele?

— Da, Ioana… am răspuns mereu la fel.

Dar nu era acasă. Nu era liniștea mea. Nu erau florile mele sau mirosul de cozonac din bucătăria mică de la țară. M-am simțit ca un obiect mutat dintr-un loc în altul.

Într-o seară, după ce toți s-au retras în camerele lor, am ieșit pe balconul mic și am privit luminile orașului. Mi-am adus aminte de serile când stăteam cu copiii în curte și le citeam povești. De zilele când îi țineam de mână și îi duceam la școală prin noroaie. De nopțile când plângeam în pernă de oboseală și dor de soțul meu.

A doua zi dimineață, Andreea a intrat val-vârtej în bucătărie:

— Bunico, ai văzut unde mi-am pus încărcătorul?

— Nu știu, draga mea…

— Of! Mereu dispar lucrurile de când ai venit tu!

M-a durut mai tare decât orice boală. Am simțit că nu mai am loc nici măcar aici.

Seara aceea a fost cea mai grea. Ioana a venit târziu acasă și m-a găsit plângând încet pe marginea patului.

— Mamă… ce s-a întâmplat?

— Ioana… eu nu mai pot așa. Nu vreau să vă stric viața. Vreau acasă la mine…

— Mamă! Cum poți spune asta? Noi vrem doar să-ți fie bine!

— Dar eu nu mai sunt eu aici… Sunt doar o umbră care vă încurcă.

A doua zi au venit și Vlad cu soția lui, Mirela. S-au adunat toți în jurul mesei din sufragerie ca la un consiliu de familie.

— Mama nu se adaptează aici… Poate ar fi mai bine să stea la Vlad o perioadă? a propus Ioana.

— La mine nu e loc… Copiii sunt mari, au nevoie de spațiu pentru studiu… a răspuns Vlad jenat.

— Atunci ce facem? O lăsăm singură la țară?

— Poate găsim o femeie din sat care să vină zilnic la ea… sau o vecină să o verifice…

Am ascultat discuția lor ca prin vis. Parcă nu mai eram mama lor, ci un caz social care trebuie rezolvat.

În cele din urmă au decis: mă întorc acasă, dar cu promisiunea că mă vor suna zilnic și că vecina Ileana va trece pe la mine dimineața și seara.

Când am intrat din nou în casa mea mică de la marginea satului, am simțit că respir din nou. Am mers în grădină și am atins cu mâna florile mele dragi. Am plâns mult în acea zi — de bucurie că sunt acasă și de tristețe că am ajuns să fiu o problemă pentru propriii mei copii.

Au trecut câteva luni de atunci. Copiii mă sună des, dar rareori vin pe la mine. Vecina Ileana îmi aduce pâine și lapte și stăm uneori la povești pe bancă sub nuc.

M-am întrebat adesea: oare am greșit undeva? Oare i-am iubit prea mult sau prea puțin? Oare sacrificiul meu a fost inutil dacă azi sunt doar o povară?

Poate că bătrânețea e cea mai grea lecție a vieții: aceea că dragostea nu se măsoară în sacrificii, ci în felul în care reușim să rămânem oameni unii pentru alții până la capăt.

Oare câți dintre noi ajungem să ne simțim străini în propria familie? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?