Dezamăgirea lui Ilie: Hotărârea unui socru de a ne schimba viața

— Nu pot să cred că ați ajuns aici! Ce fel de familie sunteți voi?
Vocea lui Ilie răsuna în sufrageria mică, printre cutiile de pizza și hainele aruncate pe canapea. Ploua torențial afară, iar lumina slabă a becului făcea umbre ciudate pe pereți. Eu stăteam pe marginea patului, cu mâinile strânse pe burtica ce abia începea să se vadă. Radu, soțul meu, se uita la podea, evitând privirea tatălui său.

— Tată, te rog… nu e momentul, am avut o zi grea la muncă, încercăm să ne descurcăm cum putem.

Ilie s-a apropiat de mine și m-a privit cu o amestecătură de milă și furie:

— Tu, Ana, ai promis că vei avea grijă de băiatul meu! Uite cum trăiți! Fără masă pusă, fără ordine, și-acum mai vine și copilul… Cum crezi că o să vă descurcați?

Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când Ilie venea peste noi fără să anunțe, dar niciodată nu fusese atât de dur. Îmi venea să țip că nu e treaba lui cum trăim, dar vocea mi s-a stins înainte să apuc să spun ceva.

— O să ne descurcăm, domnule Ilie. Chiar dacă nu avem totul perfect, ne iubim și asta contează.

Ilie a râs scurt, amar:

— Iubirea nu plătește facturile! Și nici nu crește copii sănătoși. Voi n-aveți habar ce înseamnă responsabilitatea. Pe vremea mea…

Am auzit povestea asta de zeci de ori: cum el a crescut trei copii la țară, cum s-a trezit la patru dimineața să meargă la CAP, cum mama lui Radu nu s-a plâns niciodată. Dar eu nu sunt mama lui Radu. Eu am crescut la oraș, cu părinți divorțați și prea multe griji pentru vârsta mea.

După ce Ilie a plecat trântind ușa, am izbucnit în plâns. Radu m-a luat în brațe, dar simțeam că între noi s-a ridicat un zid invizibil. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copilul care urma să vină și la toate lucrurile pe care nu le aveam: bani puțini, un apartament mic și vechi, certuri tot mai dese cu Radu din cauza oboselii și a stresului.

A doua zi dimineață am găsit pe masă o pungă cu legume și o hârtie:

„Ana, fă-i o ciorbă lui Radu. Să mănânce ca lumea.”

Am simțit că explodez. De ce trebuie să fiu eu cea care gătește? De ce nu poate Radu să-și facă singur? Am aruncat punga în chiuvetă și am plecat la serviciu fără să mănânc.

La birou, colega mea, Simona, m-a întrebat dacă sunt bine. I-am spus totul printre lacrimi. Ea mi-a zis:

— Ana, trebuie să pui piciorul în prag! Dacă nu stabilești tu limitele cu socrul tău acum, o să-ți conducă viața mereu.

Dar cum să fac asta? Cum să-i spun lui Ilie că nu are dreptul să decidă pentru noi? Când am ajuns acasă, l-am găsit pe Radu uitându-se la televizor. Am început să mă cert cu el:

— De ce nu-i spui tu tatălui tău să nu mai vină neinvitat? De ce trebuie eu să fiu mereu cea rea?

Radu a ridicat din umeri:

— E tatăl meu… Nu pot să-l dau afară. Știi cât a muncit pentru mine?

— Și eu? Eu pentru cine muncesc? Pentru cine mă zbat?

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit orașul ud de ploaie. M-am gândit la mama mea, care m-a crescut singură după ce tata a plecat cu alta. Mi-am jurat atunci că eu nu voi lăsa niciodată pe nimeni să-mi controleze viața.

În zilele următoare, Ilie a continuat să vină aproape zilnic. Ba cu mâncare gătită („că sigur n-ai timp”), ba cu sfaturi despre cum să creștem copilul („nu-l ține prea mult în brațe că se răsfață”), ba cu reproșuri subtile despre cât de dezordonată e casa.

Într-o seară, după ce Ilie a plecat iar supărat că nu i-am acceptat ciorba de burtă („cum adică nu-ți place? Ești româncă sau ce?”), am avut o discuție lungă cu Radu.

— Radu, eu nu mai pot așa. Ori îi spui tu tatălui tău să ne lase în pace, ori mă mut la mama până nasc.

Radu s-a uitat lung la mine:

— Chiar ai face asta?

— Da. Pentru liniștea copilului nostru.

A doua zi dimineață, Radu l-a sunat pe Ilie. Nu știu exact ce i-a spus, dar din ziua aceea vizitele s-au rărit. În schimb, au început telefoanele lungi cu reproșuri:

„Nu vă mai pasă de mine!”
„Voi sunteți tineri și proști!”
„O să vedeți voi când o să aveți nevoie de ajutor!”

M-am simțit vinovată. Dar am început să respir mai ușor. Am avut timp să vorbesc cu Radu despre fricile mele: că nu sunt destul de bună ca mamă, că nu știu dacă vom avea bani pentru tot ce trebuie unui copil.

Într-o zi am primit un mesaj de la Ilie: „Ana, îmi pare rău dacă te-am supărat. Vreau doar ce e mai bine pentru voi.”

Am plâns mult atunci. Mi-am dat seama că și el e speriat – îi e teamă că fiul lui va suferi sau că va greși ca el odinioară.

Când s-a născut fetița noastră, Ilie a venit la spital cu un buchet mare de flori și ochii umezi:

— Să fiți fericiți! Și dacă aveți nevoie de mine… eu sunt aici.

Acum încercăm să găsim un echilibru între ajutor și independență. Încerc să-l văd pe Ilie nu doar ca pe un intrus, ci ca pe un om care vrea să fie util și iubit.

Dar uneori mă întreb: oare cât din viața noastră e cu adevărat a noastră? Cât putem decide singuri și cât trebuie să acceptăm influența celor din jur? Voi cum v-ați descurcat cu presiunea familiei?