Între datorie și resentimente: Povestea Corei

— Iar ai cumpărat jucării scumpe pentru copii? Am spus că nu avem nevoie de încă o păpușă care să cânte și să danseze! vocea mea răsună în bucătăria mică, unde lumina palidă de la neon cade peste masa plină de facturi.

Mihai, fiul meu, evită privirea mea. Își frământă mâinile, ca atunci când era mic și știa că a făcut o prostie. Lângă el, Adina, nora mea, oftează și-și ridică ochii spre tavan, de parcă acolo ar găsi răspunsurile la toate problemele noastre.

— Mamă, copiii au nevoie și de bucurii. Nu putem să le refuzăm totul doar pentru că tu ai crescut altfel, spune Mihai cu voce joasă.

Îmi mușc buza. Îmi amintesc cum am crescut eu: cu hainele surorii mele mai mari, cu jucării improvizate din cârpe și lemn, cu o mamă care număra fiecare leu. Am muncit toată viața la fabrica de confecții din Ploiești, am tras din greu să-i ofer lui Mihai măcar strictul necesar. Și acum, după ce am ieșit la pensie, fiecare lună e o luptă cu banii. Dar tot îi ajut pe ei. Le plătesc ratele la apartament, le dau bani pentru rechizite, pentru haine, pentru… orice.

— Dar nu e vorba doar de jucării! îi răspund. Luna trecută ați mers la munte, apoi la mare… De unde atâția bani? Și tot veniți la mine să vă ajut cu facturile!

Adina oftează din nou.

— Cora, nu vrem să te supărăm. Dar copiii cresc repede și vrem să aibă amintiri frumoase. Nu putem trăi doar din lipsuri.

Simt cum mi se strânge inima. Poate că am fost prea dură. Poate că nu înțeleg lumea lor. Dar când văd cum se adună facturile și cum pensia mea se topește înainte de sfârșitul lunii, mă apucă disperarea.

— Și eu ce fac? Cine mă ajută pe mine? întreb aproape șoptit.

Mihai tace. Adina se ridică și începe să strângă farfuriile. Copiii lor se joacă în camera alăturată, râsetele lor răsunând ca o ironie crudă peste liniștea apăsătoare dintre noi.

Nu pot să nu mă gândesc la toate sacrificiile făcute. La nopțile în care am cusut la lampă ca să-i pot cumpăra lui Mihai un ghiozdan nou. La zilele în care am mâncat doar cartofi ca să-i pot lua pantofi de iarnă. Și acum… acum simt că tot ce fac nu e niciodată destul.

Într-o seară, după ce au plecat, m-am așezat pe marginea patului și am plâns. Nu pentru bani. Pentru că nu mă simt apreciată. Pentru că simt că tot ce dau e luat ca un drept, nu ca un ajutor venit din inimă.

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la Mihai: „Mulțumim pentru tot, mamă. Fără tine nu ne-am descurca.”

Mă uit la telefon și simt un nod în gât. Oare chiar nu s-ar descurca fără mine? Sau doar le e mai ușor așa?

Într-o duminică, când au venit la masă, am încercat să vorbesc deschis cu ei.

— Vreau să știți că vă iubesc și că vreau să vă ajut. Dar simt că nu mai pot continua așa. Mă simt obosită și uneori… folosită.

Mihai s-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Mamă, nu vrem să te simți așa. Poate că n-am știut să-ți arătăm recunoștința.

Adina a venit lângă mine și mi-a luat mâna.

— Cora, știu că e greu pentru tine să vezi cum trăim altfel decât ai trăit tu. Dar lumea s-a schimbat. Copiii au alte nevoi acum. Poate putem găsi o cale de mijloc.

Am stat mult pe gânduri după acea discuție. Am început să pun limite: le dau bani doar pentru lucruri esențiale — facturi, rechizite, medicamente. Pentru restul, trebuie să se descurce singuri.

La început au fost supărați. Copiii au întrebat de ce nu mai mergem la mare cu bunica sau de ce nu mai primesc jucării noi de ziua lor. Dar încet-încet au început să aprecieze mai mult ceea ce au.

Într-o zi, Mihai a venit cu o pungă de mere și mi-a spus:

— Am găsit o ofertă bună la piață. M-am gândit că ți-ar plăcea.

Am zâmbit și l-am îmbrățișat. Poate că nu vor înțelege niciodată pe deplin cât m-a costat sufletește tot acest drum. Dar poate că acum suntem pe calea cea bună.

Seara, când stau singură în bucătărie și aud ecoul râsetelor copiilor în minte, mă întreb: Oare sacrificiul unei mame e vreodată suficient? Sau vom rămâne mereu prinse între dragoste și resentimente? Voi ce ați face în locul meu?