„De ce nu ai niciodată bani pentru mine?” – Povestea unei familii la răscruce

— De ce nu ai niciodată bani pentru mine?
Vocea lui Vlad răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, unde aburii de la supa de cartofi se amestecă cu mirosul de dezamăgire. Mă uit la el, cu ochii lui mari și negri, plini de reproș, și simt cum mi se strânge inima. Are 16 ani și deja vorbește ca un adult obosit de viață.
— Vlad, ți-am mai spus… Nu e vorba că nu vreau. Pur și simplu nu am.
— Toți colegii mei au telefoane noi, haine de firmă… Tu nici măcar nu poți să-mi dai bani de ieșit în oraș!
Îmi mușc buza să nu plâng. Nu vreau să mă vadă slabă. Dar adevărul e că sunt. Sunt slabă, obosită și speriată. De când a plecat tatăl lui, totul a devenit o luptă. Două joburi prost plătite, facturi care se adună ca norii de furtună și un copil care nu mai e copil, ci un adolescent furios pe lumea întreagă.

Mă întorc la chiuvetă și spăl vasele mecanic, încercând să-mi adun gândurile. Când eram mică, mama îmi spunea mereu: „Sărăcia nu e o rușine, dar nici nu-i ușor s-o porți.” Acum îi înțeleg fiecare cuvânt. Dar Vlad nu vrea să audă povești despre sacrificii. El vrea să trăiască visul pe care îl vede la televizor sau pe Instagram: excursii la mare, haine scumpe, telefoane performante.

În seara aceea, după ce Vlad trântește ușa camerei lui, mă prăbușesc pe canapea și plâng în tăcere. Îmi amintesc cum era când era mic: venea la mine cu palmele murdare de cretă și-mi spunea că mă iubește „până la stele”. Acum, stelele par atât de departe…

A doua zi dimineață, mă trezesc devreme să merg la curățenie într-un birou din centru. Pe drum, mă gândesc la toate momentele în care am încercat să-i explic lui Vlad cât de greu e să fii adult în România. Dar el nu vrea explicații. Vrea soluții. Vrea bani.

La școală, Vlad se simte tot mai izolat. Îl văd cum vine acasă cu ochii roșii și privirea pierdută. Într-o seară îl aud vorbind la telefon:
— Nu pot să vin, frate… N-am bani. Da’ las’ că fac eu rost!

Mă tem. Știu ce înseamnă „fac eu rost” pentru un adolescent disperat să fie acceptat. Încerc să vorbesc cu el:
— Vlad, te rog… Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi mie.
El oftează și dă ochii peste cap:
— Ce să-mi dai tu? Nici măcar nu știi cum e să fii ca lumea!

În weekend vine mama mea în vizită. Se uită la mine cu ochi triști:
— Irina, poate ar trebui să-l mai lași din frâu… Poate dacă ar munci puțin ar înțelege cât de greu se fac banii.
— Mamă, dacă-l pun să muncească acum o să mă urască și mai tare…
— Mai bine să te urască acum decât să ajungă să-și piardă sufletul după bani ușori.

Cuvintele ei mă urmăresc toată noaptea. Îmi amintesc cum tata a plecat în Italia când aveam 12 ani și n-a mai venit niciodată acasă. Am jurat că eu n-o să-mi abandonez copilul niciodată. Dar uneori simt că Vlad e deja pierdut undeva între dorințele lui și neputința mea.

Într-o zi primesc un telefon de la diriginta lui Vlad:
— Doamnă Popescu, trebuie să vorbim despre fiul dumneavoastră. A fost prins încercând să fure un portofel din vestiar.
Simt cum mi se prăbușește lumea. Merg la școală cu inima cât un purice. Vlad stă cu capul plecat, iar diriginta mă privește cu severitate:
— E nevoie de ajutor aici. Nu doar bani lipsesc din viața lui Vlad.

Acasă, încerc să vorbesc cu el:
— Vlad, de ce ai făcut asta?
El ridică din umeri:
— Toți au… Eu n-am nimic! M-am săturat să fiu sărac!
Îl iau în brațe și plângem amândoi. Pentru prima dată după mult timp simt că suntem din nou mamă și fiu.

În următoarele luni încercăm împreună să găsim soluții. Vlad acceptă să muncească part-time la un magazin din cartier. Nu-i place deloc, dar începe să înțeleagă cât de greu se câștigă fiecare leu. Relația noastră se schimbă încet-încet: nu mai suntem doar două suflete rănite sub același acoperiș, ci o echipă care luptă împotriva greutăților.

Dar presiunea nu dispare niciodată complet. Într-o seară îl aud din nou:
— Mamă… crezi că o să fim vreodată ca ceilalți?
Îl privesc lung și îi răspund sincer:
— Nu știu, Vlad. Dar știu că suntem împreună și asta contează cel mai mult.

Uneori mă întreb dacă am făcut destul sau dacă am greșit undeva pe drum. Oare dragostea poate compensa lipsurile materiale? Sau copiii noștri vor fi mereu prizonierii unui vis care nu e al nostru?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb pe voi: ce ați face dacă propriul copil v-ar întreba „De ce nu ai niciodată bani pentru mine?”