Între două lumi: Povestea mea cu nora mea, Mara

— Nu mai pot, mamă, Mara nu vrea să vină la masă! strigă fiul meu, Vlad, din hol, cu vocea răgușită de supărare. M-am oprit din tăiatul cepei, cu ochii în lacrimi — nu doar de la ceapă, ci și de la durerea care mă apăsa pe piept. Era a treia oară în luna aceea când Mara refuza să vină la noi la masă de duminică. M-am uitat la Vlad, care își freca nervos mâinile. — Lasă, dragul mamei, poate e obosită… am încercat să-l liniștesc, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine.

Mara era nora mea de doi ani. O fată frumoasă, cu ochi verzi și păr castaniu, mereu cu o carte în mână sau cu telefonul la ureche. Când am cunoscut-o prima dată, am simțit că nu mă place. Poate pentru că i-am spus că sarmalele mele sunt cele mai bune din oraș sau poate pentru că am întrebat-o dacă știe să gătească. Nu știu. Dar de atunci, între noi s-a așternut o răceală pe care nu am știut cum să o încălzesc.

Într-o seară ploioasă de toamnă, Vlad a venit singur la cină. Am pus farfuria cu ciorbă în fața lui și am întrebat încet:
— Ce se întâmplă cu Mara? Am făcut ceva greșit?
El a dat din umeri, evitându-mi privirea.
— Nu știu, mamă… Zice că se simte judecată. Că nu e niciodată destul de bună pentru tine.
M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras scaunul de sub picioare. Eu? Eu, care am încercat să o primesc ca pe fata mea?

Am început să mă gândesc la fiecare moment petrecut împreună. La fiecare întrebare pusă din curiozitate sau grijă — „Ai mâncat destul? Ai nevoie de ajutor cu ceva?” — și dacă nu cumva ele sunau ca niște reproșuri. La fiecare comparație cu fiica vecinei sau la fiecare sfat nesolicitat despre cum să-și crească copilul.

Într-o zi, am decis să încerc altceva. Am sunat-o pe Mara.
— Bună, Mara! Am văzut că ai postat pe Facebook o poză cu tortul acela minunat. Poți să-mi dai și mie rețeta?
A fost o pauză lungă la telefon.
— Sigur… ți-o trimit pe WhatsApp, a răspuns ea, surprinsă.
Am simțit că e un început. A doua zi i-am trimis o poză cu tortul meu nereușit și un mesaj: „Cred că am pus prea mult zahăr! Poate vii tu să mă ajuți data viitoare?”

Au trecut câteva săptămâni până când Mara a venit la noi acasă fără Vlad. A intrat timidă în bucătărie și mi-a spus:
— Am adus niște fructe pentru tort.
Am râs amândouă când am văzut ce haos am făcut împreună în bucătărie. Pentru prima dată, nu am mai simțit nevoia să-i spun cum să facă lucrurile „ca la mine acasă”. Am lăsat-o pe ea să conducă rețeta.

Seara, după ce a plecat, Vlad m-a sunat:
— Mamă, Mara a zis că s-a simțit bine azi. Mulțumesc!
Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji. Era prima dată când simțeam că am făcut ceva bine.

Dar drumul nu a fost ușor nici după aceea. Au fost zile când Mara părea iar distantă sau când eu mă simțeam exclusă din deciziile lor. De Crăciun, au ales să meargă la părinții ei și m-am simțit trădată.

În Ajun, stând singură în fața bradului, mi-am amintit de mama mea și de cât de greu i-a fost să accepte că eu aveam propria familie. Poate că și eu greșeam acum la fel ca ea.

Câteva zile mai târziu, Mara mi-a trimis un mesaj:
„Sper că ai avut un Crăciun frumos! Îmi pare rău dacă te-am supărat.”
I-am răspuns sincer:
„Mi-a fost dor de voi. Dar știu că trebuie să vă faceți propriile tradiții. Ușa mea e mereu deschisă.”

A trecut un an de atunci. Relația noastră nu e perfectă, dar e vie. Am învățat să ascult fără să judec și să cer ajutor atunci când nu știu cum să procedez. Am învățat că iubirea nu se impune, ci se oferă cu răbdare.

Uneori mă întreb: Oare câte familii se destramă din cauza unor orgolii mărunte sau a unor cuvinte nerostite? Oare cât de greu ne este să spunem „îmi pare rău” sau „ajută-mă să te înțeleg”? Poate că povestea mea vă va face să vă gândiți la relațiile voastre — și poate veți găsi curajul să faceți primul pas.