Cum am reușit să scap de sub controlul soacrei mele

— Nu-l ține așa, o să-i strici coloana! vocea Elenei răsună din pragul ușii, tăioasă ca o lamă. Mâinile îmi tremură pe spatele mic al lui Rareș, iar Vlad, soțul meu, se preface că nu aude. E a treia oară azi când Elena îmi spune cum să-mi țin copilul. Mă simt ca o fetiță prinsă cu tema nefăcută, deși Rareș e al meu, nu al ei.

Când am aflat că sunt însărcinată, am plâns de fericire. Vlad a sărit în sus de bucurie și a sunat-o imediat pe mama lui. Nu m-am gândit niciodată că vestea asta avea să ne schimbe viața atât de radical. După ce l-am născut pe Rareș, Elena a venit „să mă ajute”. La început am fost recunoscătoare – eram obosită, speriată, nu știam dacă fac totul bine. Dar ajutorul s-a transformat rapid în supraveghere.

— Nu-i da lapte praf, îi strici stomacul! — Nu-l culca pe burtică! — Nu-l scoate afară, e prea frig!

Fiecare decizie era contestată. Vlad încerca să mă liniștească:

— Las-o, mamă, știe ce face. — Dar eu știu mai bine! Am crescut doi copii!

În fiecare seară, când Rareș adormea, mă strecoram în baie și plângeam în liniște. Mă simțeam invizibilă în propria casă. Elena gătea ce voia ea, făcea ordine cum voia ea, iar Vlad părea prins între două lumi. Într-o zi, am găsit-o răscolind prin dulapurile mele.

— Ce cauți acolo? am întrebat cu voce tremurată.
— Voiam să văd dacă ai pus bine hainele copilului. Nu te supăra, dar nu ești prea organizată.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu mai era vorba doar despre copil – era vorba despre mine. Despre cine sunt eu ca mamă, ca femeie, ca soție.

Într-o seară, după ce Vlad a venit târziu de la serviciu, l-am rugat să vorbim.

— Vlad, nu mai pot. Simt că nu mai am loc în casa asta.
— E mama… vrea doar să ajute.
— Nu mă ajută! Mă sufocă! Nu mai pot să respir!

A tăcut mult timp. Știam că îi e greu – Elena îl crescuse singură după ce tatăl lui murise într-un accident de muncă la combinatul din oraș. Era legat de ea cu fire invizibile de vinovăție și recunoștință.

A doua zi dimineață, Elena m-a găsit plângând în bucătărie.

— Ce ai? Iar nu ai dormit?
— Nu pot să dorm…
— Ești prea sensibilă. Toate mamele trec prin asta. Eu n-am avut timp să plâng când erai mic Vlad.

Am simțit că explodez.

— Poate că tocmai de asta ar trebui să mă lași să fiu mamă pentru copilul meu!

A tăcut și m-a privit lung. Pentru prima dată am văzut-o nesigură.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Elena îmi critica orice gest, iar Vlad devenea tot mai absent. Într-o noapte, Rareș a făcut febră mare. Am vrut să sun la salvare, dar Elena m-a oprit:

— Nu exagera! Îi dai un supozitor și-i trece!

Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea deciziilor. Dacă greșeam? Dacă Rareș pățea ceva din cauza mea?

Am stat toată noaptea lângă el, cu ochii pe termometru și inima cât un purice. Dimineața febra scăzuse, dar eu eram epuizată. Atunci am luat o hotărâre: nu mai puteam continua așa.

Am sunat-o pe mama mea și i-am povestit totul printre lacrimi.

— Vino la noi câteva zile, mi-a spus ea. Ai nevoie să respiri.

I-am spus lui Vlad că plec cu Rareș la părinții mei pentru câteva zile. Elena a făcut o criză:

— Cum adică pleci? Ce-o să creadă lumea?
— Nu mă interesează ce crede lumea! Trebuie să-mi revin!

Vlad m-a privit neputincios.

La părinții mei am dormit pentru prima dată în luni de zile fără să mă trezesc speriată. Mama m-a lăsat să fiu eu însămi – imperfectă, obosită, dar mamă.

După o săptămână, Vlad a venit după noi.

— Mi-e dor de voi… Mama s-a supărat rău…
— Vlad, trebuie să alegi: vrei o familie cu mine sau vrei să rămâi băiatul mamei?

A tăcut mult timp. Apoi m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Îmi pare rău… O să vorbesc cu ea.

Când ne-am întors acasă, Vlad i-a spus Elenei că trebuie să-și caute alt loc unde să stea. A fost greu – a plâns, ne-a acuzat că suntem nerecunoscători. Dar pentru prima dată am simțit că am loc în casa mea.

Au trecut doi ani de atunci. Relația cu Elena s-a schimbat – ne vizităm des, dar fiecare are spațiul ei. Rareș crește frumos și eu am învățat să-mi apăr familia.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc povestea mea în tăcere? Câte mame își pierd vocea sub greutatea tradițiilor și a fricii de „ce zice lumea”? Poate că e timpul să vorbim despre asta.