Între datorie și epuizare: Povara invizibilă a fiicei

— Raluca, nu mai găsesc telecomanda! Unde ai pus-o? vocea mamei răsună din sufragerie, tăioasă, de parcă aș fi vinovată că lumea nu mai e la locul ei.

Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. E a treia oară azi când mama ridică tonul pentru ceva mărunt. Mă uit la ceas: 19:45. Soțul meu, Sorin, ar trebui să ajungă acasă în curând. Știu deja că va intra pe ușă cu fața obosită și va bombăni despre cât de greu îi e la muncă, dar nu va spune nimic despre cât de greu îi e să o aibă pe mama în casă. Tensiunea plutește între noi ca un nor gros.

Am adus-o pe mama la noi acum trei luni, după ce a căzut în baie și a stat pe jos ore întregi până am ajuns eu la ea. Nu am avut inimă să o las singură. Tata a murit de ani buni, iar fratele meu, Lucian, s-a mutat la Cluj și nu vine decât la sărbători. „Ești fata, tu trebuie să ai grijă de ea”, mi-a spus la telefon, cu vocea lui rece. Am simțit atunci cum responsabilitatea cade pe umerii mei ca o plapumă udă.

— Raluca! Ai surzit? strigă mama din nou.

Inspir adânc și mă duc în sufragerie. O găsesc pe canapea, cu pătura trasă până sub bărbie și privirea ascuțită.

— Uite telecomanda aici, mamă, pe masă, îi spun încercând să-mi păstrez calmul.

— Nu era aici! Cineva o tot mută!

Nu mai răspund. Mă întorc în bucătărie și simt cum lacrimile îmi urcă în ochi. Nu pot plânge acum. Trebuie să termin cina. Trebuie să fiu puternică.

Seara se scurge greu. Sorin vine acasă, dă bună seara scurt și se retrage în dormitor sub pretextul unui raport urgent. Mama se uită la televizor și oftează apăsat la fiecare reclamă. Eu stau între două lumi: una în care încerc să fiu soție, alta în care trebuie să fiu fiică devotată.

Noaptea, când toată casa doarme, mă strecor pe hol și ascult respirația grea a mamei. Mă gândesc la copilărie, la cum mă ținea de mână când îmi era frică de întuneric. Acum eu sunt cea care trebuie să-i alunge umbrele.

A doua zi dimineață, Sorin mă oprește în pragul bucătăriei:

— Raluca, nu mai pot. Nu mai avem intimitate deloc. Mama ta e peste tot. Nu putem nici să vorbim liniștiți fără să ne asculte.

Îl privesc neputincioasă.

— Ce vrei să fac? S-o duc la azil? S-o las singură?

— Nu știu… Dar nici așa nu merge. Tu nu mai ești tu. Ești mereu obosită, mereu nervoasă.

Mă simt sfâșiată între două loialități care nu se pot împăca. Mama are nevoie de mine, dar și căsnicia mea se clatină.

Într-o duminică, Lucian vine în vizită. Mama îl întâmpină cu zâmbet larg:

— Lucian, băiatul meu! Ce bine că ai venit!

El îi aduce o cutie cu bomboane și o îmbrățișează scurt.

— Cum te simți, mamă?

— Bine… dacă n-ar fi atâtea reguli aici. Raluca nu mă lasă nici măcar să beau cafea după-amiaza!

Lucian râde:

— Las-o, Ralu! E bătrână, ce mai contează?

Simt cum mi se strânge stomacul.

— Dacă îi crește tensiunea? Cine stă cu ea noaptea?

Lucian ridică din umeri:

— Exagerezi. Oricum, eu nu pot ajuta prea mult de la distanță…

După ce pleacă Lucian, mama oftează:

— El mă înțelege mai bine ca tine.

Mă doare fiecare cuvânt ca o rană veche care nu se mai vindecă.

Seara, după ce mama adoarme, Sorin mă ia de mână:

— Raluca, trebuie să vorbim serios. Dacă nu găsim o soluție, ne pierdem pe noi doi.

Îl privesc și văd în ochii lui aceeași oboseală pe care o simt și eu. Dar ce soluție există? Azilurile sunt scumpe și mama ar muri de inimă rea dacă ar afla că vreau s-o duc acolo. O femeie ca ea, crescută cu ideea că familia e totul…

Încep să caut pe internet grupuri de sprijin pentru îngrijitori. Citesc povești asemănătoare: femei care își pierd sănătatea fizică și psihică având grijă de părinți bolnavi; familii destrămate; copii care cresc cu bunici triști și părinți epuizați.

Într-o zi, la piață, o vecină mă întreabă:

— Cum te descurci cu doamna Elena?

Îmi scapă un oftat:

— Greu… uneori simt că nu mai pot.

Ea mă privește cu compasiune:

— Știi că nu ești singura? Și eu am trecut prin asta cu mama mea. Trebuie să ai grijă și de tine.

Cuvintele ei mă urmăresc toată ziua: „Trebuie să ai grijă și de tine.” Dar cum? Când timpul meu nu-mi mai aparține?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Sorin despre bani și spațiu personal, mă prăbușesc pe podea în baie și plâng în hohote. Mă simt vinovată pentru tot: pentru că nu sunt destul de răbdătoare cu mama; pentru că nu pot fi soția de care Sorin are nevoie; pentru că uneori visez să fug undeva unde să nu mă cunoască nimeni.

Mama bate la ușă:

— Raluca? Ești bine?

Îmi șterg lacrimile și ies zâmbind forțat:

— Da, mamă… Sunt doar obosită.

În noaptea aceea visez că sunt din nou copil și mama mă leagănă în brațe. Mă trezesc cu dorința disperată de a găsi un echilibru între iubirea pentru ea și nevoia mea de libertate.

Nu am răspunsuri clare. Poate nici nu există soluții perfecte într-o astfel de situație. Dar știu că nu sunt singură — și poate că împreună putem găsi o cale prin acest labirint al sacrificiului și al iubirii complicate.

Oare câți dintre noi trăim această povară invizibilă? Cum putem avea grijă de cei dragi fără să ne pierdem pe noi înșine?