Ziua de naștere a soacrei mele: Povara care mă apasă

— Ioana, să nu uiți să faci salata de boeuf cum îi place mamei! Și poate faci și prăjitura aia cu nucă, că a zis Viorica să nu lipsească.

Vocea lui Radu răsună din bucătărie, în timp ce eu stau cu mâinile în apă rece, spălând cartofii pentru a treia oară azi. Mă uit la ceas: e abia 9 dimineața și deja simt că nu mai am aer. În fiecare an, fără excepție, toate sărbătorile se țin la noi. Crăciunul, Paștele, onomastici, zile de naștere – totul. Și mereu eu sunt cea care gătește, decorează, strânge și zâmbește ca și cum mi-ar face plăcere. Dar anul acesta simt că nu mai pot.

— Radu, poate anul ăsta… poate ar trebui să facem altfel. Să mergem la mama ta sau la sora ta. Sau măcar să aducă fiecare ceva. Nu crezi că ar fi mai corect?

El oftează și-și ridică privirea din telefon.

— Hai, Ioana, știi că mama ține mult la tradiții. Și îi place la noi. E doar o zi pe an…

O zi pe an? Îmi vine să râd amar. O zi pe an doar pentru ziua ei. Dar dacă adun toate sărbătorile, sunt cel puțin zece zile pe an când casa noastră devine restaurant și eu – chelneriță invizibilă.

Mă uit la masa plină de ingrediente: carne pentru sarmale, ouă pentru salată, făină pentru prăjituri. În mintea mea se derulează lista nesfârșită de lucruri de făcut: curățenie generală, decorat sufrageria cu baloane roz (că așa îi place Vioricăi), pus masa cu fața de masă „de sărbătoare”, spălat vesela bună… Și peste toate astea, zâmbetul fals pe care trebuie să-l port ca pe o mască.

În timp ce frământ aluatul pentru cozonac, aud ușa deschizându-se brusc. E Ana, fiica noastră adolescentă.

— Mamă, iar gătești pentru toată lumea? Nu te-ai săturat?

Îmi vine să plâng. Ana e singura care vede cât de greu îmi e.

— Ba da, Ana. Dar dacă nu fac eu… cine?

— Să facă și tata! Sau măcar unchiul Mihai! Mereu tu trebuie să faci totul?

Îmi șterg mâinile pe șorț și mă aplec spre ea.

— Așa e tradiția la noi… Dar poate ar trebui să schimbăm ceva.

Ana mă privește cu ochii mari și serioși.

— Eu cred că ar trebui să le spui ce simți.

Cuvintele ei mă urmăresc toată ziua. În timp ce decorez sufrageria cu baloane roz și flori artificiale, mă gândesc la toate momentele în care am înghițit nemulțumirea doar ca să nu stric atmosfera. La toate glumele pasiv-agresive ale Vioricăi despre „cum făcea ea sarmalele mai bune” sau „cum era casa la ea mereu lună”. La privirile critice ale cumnatei mele când vede o pată pe fața de masă.

Seara vine prea repede. Casa e plină: Viorica râde zgomotos în capul mesei, Mihai povestește bancuri vechi, copiii aleargă printre scaune. Eu aduc platouri după platouri din bucătărie și încerc să nu mă gândesc la cât va fi de strâns după.

La desert, Viorica ridică paharul:

— Ioana dragă, iar ai făcut totul ca la carte! Să-ți dea Dumnezeu sănătate! Fără tine nu știu ce ne-am face!

Toți aplaudă. Simt cum mi se strânge stomacul. Nu pot să mai zâmbesc.

— Mulțumesc… dar poate la anul faceți voi ceva pentru mine. Poate gătește cineva altcineva sau mergem la altcineva acasă.

În sufragerie se lasă o liniște ciudată. Radu mă privește surprins, Viorica își drege glasul.

— Dar Ioana… tu știi că aici ne simțim cel mai bine! Și tu gătești cel mai gustos!

— Poate… dar eu nu mă mai simt bine. E prea mult pentru mine. M-am săturat să fiu mereu cea care face totul și primește doar aplauze la final.

Radu încearcă să detensioneze atmosfera:

— Hai, dragă… nu te supăra acum!

Dar nu mai pot tăcea.

— Nu e vorba doar de azi! E vorba de fiecare sărbătoare în care eu muncesc și voi vă distrați! Poate vreau și eu să fiu invitată undeva sau măcar ajutată!

Viorica oftează teatral:

— Of, copiii din ziua de azi… Pe vremea mea nu ne plângeam atâta!

Ana intervine timid:

— Bunico, mama are dreptate. Mereu face totul singură.

Mihai dă din umeri:

— Dacă vrei ajutor, spune!

Simt lacrimile aproape. M-am simțit invizibilă atâția ani încât nici nu mai știu cum e să ceri ajutor fără teamă că vei fi judecată.

Seara se termină cu o liniște apăsătoare. Oaspeții pleacă mai repede decât de obicei. Radu încearcă să mă ia în brațe dar îl resping ușor.

— Ioana… n-am știut că te doare atât de tare.

— N-ai vrut să vezi.

Mă duc în dormitor și mă privesc în oglindă. Sunt obosită, dar parcă mai ușoară cu un adevăr spus în sfârșit cu voce tare.

Mă întreb: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi îndrăznim să spunem „ajunge”? Poate că schimbarea începe cu un singur cuvânt rostit la timpul potrivit.