„Nu mai pot, mamă. Plec.”

„Nu mai pot, mamă. Plec.” Vocea Irinei era atât de calmă încât m-a înghețat pe loc. Stătea în pragul ușii, cu mâinile strânse pe valiza mică, iar mama, așezată la masa din bucătărie, își freca nervos palmele. Eu, David, eram prins la mijloc, incapabil să spun ceva care să nu doară pe cineva.

— Irina, nu fi copilă! Ce vrei să spui cu asta? a întrebat mama, ridicându-se brusc.

— Exact ce ai auzit. Nu mai pot trăi aici. Nu mai pot trăi cu tine în fiecare zi, cu privirile tale, cu vorbele tale aruncate ca niște ace.

M-am uitat la Irina și am văzut lacrimi în ochii ei. Nu plângea niciodată ușor. Dar acum era la capătul puterilor. Mama s-a apropiat de ea, cu pași mici, dar fermi.

— Eu doar încerc să te ajut! Să-ți arăt cum se face o ciorbă adevărată, cum se ține casa curată! Nu e vina mea că tu nu știi!

Irina a oftat adânc și s-a uitat la mine:

— David, spune-i tu că nu vreau să fiu ca ea. Că vreau să fim noi doi, nu noi trei.

Am simțit cum mă sufoc. Îmi iubeam mama, dar o iubeam și pe Irina. Și totuși, de când ne-am mutat la mama după ce am pierdut apartamentul din cauza ratelor, totul s-a schimbat. Mama nu putea accepta că nu mai sunt băiatul ei mic. Irina nu putea accepta că trebuie să ceară voie pentru orice.

În fiecare zi era un nou motiv de ceartă: ba că Irina nu pune destulă sare în mâncare, ba că nu știe să calce cămășile „cum trebuie”, ba că nu spală geamurile destul de des. Mama intra peste noi în cameră fără să bată la ușă și comenta orice decizie luam împreună. Irina încerca să ignore, dar după luni întregi de tensiune, a cedat.

— David, eu nu mai pot trăi așa. Ori plecăm amândoi, ori rămâi cu mama ta. Eu nu mai pot.

Mama a izbucnit:

— Cum adică? Să mă lași singură după ce am muncit o viață pentru tine? Să mă arunci ca pe o cârpă?

— Nu te arunc nimeni, mamă! Dar nici eu nu pot trăi așa! am strigat fără să-mi dau seama.

A urmat o liniște apăsătoare. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am crescut cu ideea că familia e totul, că părinții trebuie respectați orice-ar fi. Dar acum vedeam cum familia mea se destramă sub ochii mei.

Irina s-a întors spre mine:

— David, hai cu mine. Putem sta la verișoara mea până ne găsim ceva. Sau… rămâi aici dacă asta vrei.

Mama a început să plângă încet:

— După tot ce am făcut pentru tine…

Mi-am amintit de copilărie: de zilele când mama venea obosită de la fabrică și totuși îmi făcea clătite; de serile când îmi citea povești; de sacrificiile ei după ce tata a murit. Dar acum era altceva. Acum eram bărbat, aveam propria mea familie.

Irina m-a privit cu ochii roșii:

— Nu vreau să alegi între noi două. Dar nu mai pot trăi aici.

Am simțit cum mă prăbușesc între două lumi care se resping reciproc. Am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat slab de felinare. M-am gândit la toți prietenii mei care au trecut prin același lucru: unii au rămas cu părinții și și-au pierdut soțiile; alții au plecat și au rupt legătura cu familia.

M-am întors în bucătărie. Mama stătea cu capul în mâini. Irina era gata să plece.

— Mamă… trebuie să înțelegi că am nevoie de spațiul meu. Că Irina e soția mea acum.

Mama a ridicat privirea:

— Și eu ce fac singură?

— O să vin des la tine. O să te ajut cu tot ce ai nevoie. Dar trebuie să încercăm să fim fericiți fiecare în felul lui.

Irina a venit lângă mine și m-a luat de mână:

— Hai…

Am ieșit pe ușă cu inima frântă. Pe scări am auzit-o pe mama plângând în surdină. Irina mergea înainte cu pași mici, dar hotărâți.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău. Dacă există vreo cale să împaci dragostea pentru părinți cu cea pentru partener fără ca cineva să sufere atât de mult.

Azi, după luni de zile, încă mă întorc acasă la mama aproape zilnic. Dar rana rămâne: între două iubiri mari, mereu cineva pierde ceva esențial.

Oare există vreo cale ca generațiile să se asculte cu adevărat? Sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli la nesfârșit?