Umbrele trecutului: Povestea a doi frați și a unei mame cu inima frântă

— Cine e acolo? am strigat, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Vântul bătea cu putere în geamuri, iar ploaia lovea acoperișul ca niște degete nervoase. Era trecut de miezul nopții și nu mă așteptam la nimeni. Am deschis ușa cu grijă, ținând lanterna în mână. În fața mea stătea un băiat de vreo zece ani, ud până la piele, cu ochii mari și speriați.

— Te rog… pot să intru? Nu mai am unde să merg…

Vocea lui tremura, iar buzele îi erau vinete de frig. Am ezitat o clipă, gândindu-mă la toate poveștile de groază pe care le auzisem la știri, dar instinctul de mamă a fost mai puternic. L-am tras în casă și i-am dat un prosop, apoi o cană cu ceai cald.

— Cum te cheamă? am întrebat blând.

— Darius… Darius Popescu.

Nu mi-a spus prea multe în acea noapte. Doar că mama lui a plecat de acasă cu ani în urmă, iar tatăl îl bătea când bea prea mult. În seara aceea fugise, fără să se uite înapoi. Am simțit o durere surdă în piept. Știam cum e să crești fără dragoste — și eu fusesem crescută de bunici, după ce mama m-a lăsat la orfelinat.

Zilele au trecut greu la început. Darius era tăcut, se speria la orice zgomot și nu voia să doarmă singur. Îl priveam cum se joacă cu pisica mea, Lili, și mă întrebam dacă voi reuși vreodată să-i câștig încrederea. Încet-încet, a început să-mi povestească despre școala lui din sat, despre cum îi era dor de fratele lui geamăn, Rareș, pe care nu-l mai văzuse de luni bune. Tatăl îi despărțise după o ceartă urâtă — pe Rareș îl trimisese la o mătușă din alt județ.

Am încercat să dau de rudele lui Darius, dar nimeni nu părea să-l caute sau să-l vrea înapoi. Asistența socială mi-a spus că pot să-l țin temporar până se clarifică situația. Între timp, băiatul a început să-mi spună „mama Irina”. Pentru prima dată după mulți ani, casa mea nu mai era goală.

Au trecut luni. Darius s-a integrat la școala din oraș, a făcut prieteni și chiar a început să râdă din nou. Dar într-o seară de martie, când zăpada încă nu se topise de tot, am auzit din nou un ciocănit la ușă. Am deschis și am rămas fără glas: în fața mea stătea un alt băiat, identic cu Darius, doar că mai slab și cu ochii roșii de plâns.

— Mă cheamă Rareș… E aici fratele meu?

Darius a alergat spre ușă și s-au îmbrățișat atât de strâns încât mi-au dat lacrimile. Rareș povestea printre sughițuri cum mătușa lui îl bătea și îl punea să muncească prin curte până noaptea târziu. Fugise pe jos zeci de kilometri ca să-și găsească fratele.

Din acel moment, viața noastră s-a schimbat radical. Doi băieți energici într-un apartament mic din cartierul Mărăști nu era deloc ușor. Vecinii au început să bârfească:

— Ce tot face Irina cu copiii altora? Nu-i ajunge că n-are bărbat?

— O să-i aducă necazuri! Cine știe ce probleme au băieții ăia…

Am simțit pe pielea mea cât de greu e să fii diferit într-un oraș mic din România. La ședințele cu părinții eram privită ca o ciudată. Unii profesori îi priveau pe băieți cu suspiciune, ca și cum ar fi fost vinovați pentru greșelile părinților lor.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe amândoi, am izbucnit în plâns. M-am întrebat dacă fac bine sau dacă doar le prelungesc suferința. Nu aveam bani mulți — salariul meu de educatoare abia ne ajungea pentru chirie și mâncare. Dar când îi vedeam dormind liniștiți, știam că nu pot renunța la ei.

Au urmat luni grele: alergături pe la Protecția Copilului, dosare peste dosare, anchete sociale și vizite inopinate ale asistentelor sociale. M-au întrebat dacă sunt sigură că vreau să-i țin pe amândoi.

— Doamnă Irina, vă dați seama ce responsabilitate vă asumați? Sunt copii traumatizați…

— Știu ce fac! am răspuns printre dinți. Dacă nu eu, atunci cine?

Într-o zi, tatăl lor a apărut beat la ușa școlii. A urlat la Darius că l-a făcut de râs și a încercat să-l tragă după el. Am ajuns acolo la timp și am chemat poliția. Copiii au fost traumatizați zile întregi după incident.

Am început să mergem împreună la consiliere psihologică. Băieții au început să vorbească despre coșmarurile lor și despre frica de a fi abandonați din nou. Eu am învățat să-mi gestionez furia față de sistemul care îi lăsase baltă.

Într-o zi de vară, după aproape un an de luptă birocratică și emoțională, am primit vestea: puteam începe procesul de adopție pentru amândoi. Am plâns toți trei îmbrățișați pe canapea.

Astăzi suntem o familie — imperfectă, dar unită prin dragoste și suferință împărțită. Băieții cresc frumos; încă au zile grele, dar știu că nu mai sunt singuri.

Mă întreb adesea: câți copii ca Darius și Rareș rătăcesc prin România fără speranță? Câți adulți ar avea curajul să le deschidă ușa? Poate povestea noastră va face pe cineva să nu mai întoarcă privirea.