„Uitată de ai Mei: Ultimatumul unei Mame”

Maria, la 68 de ani, stătea liniștită în sufrageria slab iluminată a casei spațioase pe care odinioară o umplea cu râsete și dragoste. Pereții, împodobiți cu fotografii care se estompau, răsunau cu amintiri ale unui trecut plin de bucurie și energia vibrantă a copiilor ei, Victor și Camelia. Acum, tăcerea era asurzitoare, întreruptă doar de scârțâiturile ocazionale ale casei învechite sau de sunetele îndepărtate ale televizorului.

Maria și soțul ei, Ion, și-au dedicat totul copiilor lor. De la nenumărate meciuri de fotbal la recitaluri de balet, nu au ratat niciun eveniment. Au muncit din greu, uneori jonglând cu mai multe slujbe, pentru a se asigura că Victor și Camelia au tot ce le trebuie și chiar mai mult. Dar pe măsură ce anii treceau și sănătatea lui Ion se deteriora, Maria se găsea tot mai singură în întreținerea casei și îngrijirea soțului ei.

Victor, acum un avocat de succes în oraș, vizita rar, iar apelurile lui erau scurte și distrase. Camelia, trăind în străinătate cu propria ei familie, trimitea ocazional emailuri pline de promisiuni de vizite care nu se materializau niciodată. Maria încerca să țină pasul cu cerințele vieții ei, dar singurătatea și efortul fizic deveneau insuportabile.

Într-o seară răcoroasă de toamnă, în timp ce Maria se lupta să-l ajute pe Ion să urce scările, și-a dat seama că nu mai poate face față singură. A doua zi dimineață, a format numărul lui Victor, mâinile tremurându-i ușor când a ținut telefonul.

„Victor, trebuie să vorbim, tu și Camelia. E important,” vocea Mariei era fermă, trădând nervozitatea pe care o simțea.

O săptămână mai târziu, Victor și Camelia stăteau inconfortabil în sufrageria în care au crescut. Maria își privea copiii, ochii ei reflectând un amestec de tristețe și hotărâre.

„Mi-am dedicat întreaga viață acestei familii,” a început Maria, vocea ei fiind stabilă. „Tatăl vostru și cu mine am sacrificat mult pentru voi amândoi. Dar acum, sunt obosită. Nu mai pot gestiona totul singură.”

Victor se foia pe scaun, în timp ce Camelia privea în jos, incapabilă să-și întâlnească privirea mamei.

„Vă dau amândurora o alegere,” a continuat Maria. „Fie începeți să ajutați mai mult, fie voi vinde casa și totul pentru a plăti un loc într-un cămin de bătrâni. Trebuie să mă gândesc acum la viitorul și binele meu.”

Camera a căzut în tăcere. Victor a fost primul care a vorbit, vocea lui joasă, „Mamă, știi cât de ocupat sunt. Și cu copiii și slujba mea, Camelia nu poate doar să se întoarcă…”

Maria a dat din cap, așteptându-se la acest răspuns, simțind totuși o înțepătură de respingere. „Înțeleg că viețile voastre sunt ocupate. Doar să vă amintiți, nu voi fi aici pentru totdeauna.”

În săptămânile care au urmat, apelurile Mariei către copiii ei au rămas fără răspuns. Greutatea deciziei ei apăsa greu pe inima ei, așa că a contactat un agent imobiliar și a început durerosul proces de demontare a vieții pe care și-o construise. Pe măsură ce semna actele pentru a vinde casa, inima ei durea nu doar pentru pierderea casei, ci și pentru realizarea că viețile copiilor ei erau prea pline pentru a o include pe ea.

Maria s-a mutat într-un cămin de bătrâni modest, unde zilele s-au transformat în săptămâni, iar săptămânile în luni. Participa la activități și făcea cunoștințe, dar bucuria familiei era o amintire îndepărtată, înlocuită de resemnarea de a fi uitată.