Între Datorie și Regret: Povestea Mea cu Mama la Azil

— Nu pot să cred că faci asta, Robert! a țipat sora mea, Irina, cu ochii plini de lacrimi și furie. — Cum poți s-o lași pe mama acolo, printre străini?

Am rămas mut, cu mâinile tremurânde pe volanul Daciei vechi, în fața azilului din marginea orașului. Era o dimineață rece de martie, iar cerul părea să apese peste noi ca o povară. Mama stătea pe bancheta din spate, privind absentă pe geam, cu mâinile strânse la piept. De câteva luni, boala Alzheimer îi furase amintirile, dar nu și privirea aceea blândă care mă urmărea mereu.

— Robert, nu mai pot… Nu mai știu cine ești… a șoptit ea într-o zi, iar inima mi s-a rupt în mii de bucăți. Am încercat să o îngrijesc acasă, să-i gătesc mâncărurile preferate, să-i citesc poeziile lui Eminescu pe care le iubea. Dar nopțile erau un coșmar: mama rătăcea prin casă, deschidea ușa să plece „acasă la părinți”, mă confunda cu tata sau cu fratele ei mort de mult. Am început să nu mai dorm, să lipsesc de la serviciu, să mă cert cu soția mea, Camelia, care îmi spunea mereu:

— Robert, nu poți să te sacrifici la nesfârșit! Copiii au nevoie de tine. Și eu am nevoie de tine!

Dar cum să aleg între mama care m-a crescut singură după ce tata a murit într-un accident stupid pe șantier și familia mea? Cum să-i spun Irinei că ea nu vine niciodată să ajute, că totul cade pe umerii mei? Cum să-i explic mamei că nu o abandonez, ci încerc doar să supraviețuim cu toții?

În ziua aceea, când am dus-o la azil, am simțit că trădez tot ce am fost învățat despre familie. O asistentă tânără, pe nume Mihaela, ne-a întâmpinat cu un zâmbet cald.

— Nu vă faceți griji, domnule Robert. O să aibă grijă de dânsa aici. Avem program de vizite zilnic.

Mama s-a uitat la mine ca un copil pierdut.

— Rămâi cu mine?

Am înghițit în sec și i-am strâns mâna.

— Vin mâine, mamă. Promit.

Dar când am ieșit pe poartă, lacrimile mi-au curs fără oprire. Irina nu mi-a mai vorbit două luni. Camelia încerca să mă liniștească seara:

— Ai făcut tot ce ai putut. Nu e vina ta că s-a îmbolnăvit.

Dar vinovăția mă rodea ca un vierme. Mă simțeam judecat de toți: vecinii care șopteau „L-a băgat pe bătrână la azil”, colegii care mă priveau cu milă sau dispreț, chiar și copiii mei care mă întrebau unde e bunica.

Într-o duminică, am mers la azil cu o pungă de portocale și o carte veche de rugăciuni. Mama era pe terasă, privind norii. Când m-a văzut, a zâmbit vag.

— Ai venit să mă iei acasă?

Mi s-a pus un nod în gât.

— Nu încă, mamă… Dar sunt aici.

A început să plângă încet, ca un copil pedepsit. Mihaela a venit lângă noi și mi-a șoptit:

— E greu pentru toată lumea. Dar aici e în siguranță. Nu vă învinovățiți.

Seara, acasă, am găsit un mesaj de la Irina: „Sper că ești mulțumit acum.” Am izbucnit:

— De ce nu mă înțelege nimeni? De ce trebuie să port singur povara asta?

Camelia m-a luat în brațe.

— Pentru că ai fost mereu cel puternic. Dar și tu ai dreptul să cedezi.

Au trecut luni de atunci. Mama nu mă mai recunoaște mereu. Uneori mă strigă „tati”, alteori mă întreabă dacă am venit să o duc la biserică. Irina a început să vină și ea la vizite, dar încă simt răceala dintre noi. Mă întreb adesea dacă am făcut bine sau dacă am cedat prea repede. Dacă nu cumva societatea noastră ne judecă prea aspru când nu mai putem duce totul singuri.

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare dintre noi ajunge la limita puterilor și trebuie să aleagă între două suferințe: a celui drag și a propriei familii.

Mă uit la poza mamei din tinerețe și mă întreb: Oare m-ar fi iertat dacă ar fi fost lucidă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?