Juriul Nevăzut: Rochia Roșie și Povara Privirilor

— Ce-i cu rochia asta pe tine, Ilinca? Nu ți se pare cam… mult? Glasul tatălui meu a tăiat aerul din sufrageria luminată de becurile vechi, în timp ce toți ochii s-au întors spre mine. Mă simțeam ca un animal prins în farurile unei mașini, incapabil să fug sau să mă ascund. Rochia roșie, pe care o alesesem cu atâta grijă, era acum o povară grea pe umerii mei.

— E doar o rochie, tata, am șoptit, încercând să-mi ascund tremurul din voce. Dar nu era doar o rochie. Era simbolul libertății mele, al încercării de a mă rupe din tiparele impuse de familie și de satul nostru mic din Buzău. Mama, mereu atentă la detalii, mi-a aruncat o privire scurtă, plină de teamă și complicitate.

— Ilinca, poate ar fi fost mai potrivit ceva mai… discret, a murmurat ea, încercând să stingă conflictul înainte să izbucnească. Dar unchiul Doru, mereu gata să-și dea cu părerea, a râs zgomotos:

— Fetele din ziua de azi! Parcă merg la bal, nu la ziua mamei lor! Ce-o să zică lumea?

M-am simțit mică, rușinată, ca și cum toată valoarea mea s-ar fi redus la bucata de material care-mi acoperea trupul. Fratele meu mai mic, Vlad, a ridicat din umeri și s-a întors la telefonul lui, dar privirea lui scurtă mi-a spus tot: nu înțelegea de ce mă afectează atât de tare.

Am ieșit pe balcon, cu ochii în lacrimi. Am privit spre grădina unde copilărisem, unde alergam desculță printre găini și meri bătrâni. Atunci nu conta ce port. Eram doar eu, Ilinca, fata cu genunchii juliți și visele mari. Acum însă, fiecare alegere era disecată, judecată și pusă sub semnul întrebării.

— Ilinca, nu plânge, te rog… Vocea mamei era stinsă. S-a apropiat încet și m-a luat de mână.

— De ce trebuie să fie atât de greu să fiu eu însămi? am întrebat-o printre suspine.

— Pentru că lumea nu iartă ușor ceea ce nu înțelege. Și pentru că ești fată…

Am simțit cum se rupe ceva în mine. De ce trebuie să port hainele care îi liniștesc pe ei? De ce nu pot fi văzută pentru cine sunt?

Seara a continuat cu discuții banale despre politică și recolta de porumb. Eu am stat retrasă, simțind cum fiecare privire mă dezbracă de curaj. Când am încercat să vorbesc despre facultate și planurile mele de a pleca la București, tata a oftat:

— Nu te schimba prea tare acolo. Să nu uiți cine ești și de unde vii.

Dar cine sunt eu? Sunt fata care vrea să fie acceptată fără să-și ascundă culoarea preferată sau visele prea mari pentru satul ăsta mic?

După tort și urările forțate, am rămas singură în camera copilăriei mele. Am scos din dulap vechea uniformă de liceu: fustă gri, cămașă albă. Atunci nimeni nu comenta nimic. Erai invizibilă dacă te conformai.

A doua zi dimineață, bunica m-a găsit privind pe geam.

— Ilinca, tu ai inimă mare. Să nu lași lumea să ți-o micșoreze. Rochia aia roșie… ai purtat-o frumos. Să n-o arunci.

Am zâmbit printre lacrimi. Bunica fusese și ea judecată cândva: pentru că a citit cărți când femeile trebuiau doar să gătească; pentru că a râs prea tare la horă; pentru că a iubit un bărbat sărac.

În tren spre București, am privit rochia roșie împachetată în geantă. M-am întrebat câte femei poartă zilnic povara privirilor celor dragi și cât curaj le trebuie să fie ele însele.

La facultate, colega mea Ana mi-a spus:

— Îmi place cum te îmbraci! Ai stilul tău.

Am simțit pentru prima dată că pot respira liber. Dar vocea tatălui meu încă răsuna în minte: „Ce-o să zică lumea?”

Într-o seară, la o petrecere studențească, am purtat din nou rochia roșie. Am dansat fără teamă, fără să mă gândesc la judecata nimănui. Dar când am primit un mesaj de la mama — „Tata încă e supărat pe tine” — am simțit din nou acea greutate pe piept.

Oare cât timp va trebui să lupt ca să fiu acceptată? Oare câte generații vor mai trece până când fetele ca mine vor putea purta orice culoare fără să fie judecate?

Poate că nu e vorba doar despre o rochie sau despre modă. Poate că e vorba despre dreptul nostru de a fi văzute cu adevărat.

Voi ce credeți? Cât valorează libertatea de a fi tu însăți într-o lume care te judecă la fiecare pas?