O zi care a schimbat totul: Povestea nevăzută a lui Nicolae

— Doamnă, aveți un leu?
Vocea lui răgușită m-a smuls din gândurile mele, chiar în fața brutăriei unde obișnuiam să-mi iau covrigul de dimineață. M-am oprit brusc, aproape iritată că cineva îmi tulburase rutina. Era Nicolae, omul acela slab, cu ochii adânciți în orbite, pe care îl vedeam zilnic tolănit pe banca din fața blocului meu. De obicei, îl ignoram, ca toți ceilalți. Dar azi… azi ceva m-a făcut să mă uit la el altfel.

— Nu am mărunt, am mințit automat, dar privirea lui m-a urmărit insistent. Am simțit o rușine ciudată, ca și cum aș fi fost prinsă cu mâna în buzunarul altcuiva. M-am întors după câțiva pași și i-am întins covrigul meu cald.

— Luați-l. E proaspăt.

Mi-a zâmbit cu jumătate de gură, iar ochii i s-au luminat pentru o clipă.

— Mulțumesc, domnișoară. Să știți că nu cer de plăcere…

Am ezitat. Ceva din vocea lui m-a făcut să nu plec imediat.

— De cât timp sunteți pe stradă? am întrebat, surprinzându-mă pe mine însămi.

A oftat adânc și a început să rupă bucățele din covrig.

— De vreo trei ani. De când m-a dat fiică-mea afară din casă.

M-am așezat lângă el pe bancă, ignorând privirile dezaprobatoare ale trecătorilor. În mintea mea se derulau imagini cu tata, cu bunicul, cu toți bărbații din familia mea care ar fi putut ajunge la fel dacă soarta le-ar fi fost potrivnică.

— Cum adică v-a dat afară?

Nicolae a zâmbit amar.

— Am muncit toată viața la uzină. După ce s-a închis, am rămas fără serviciu. Soția mea s-a stins de cancer la scurt timp. Fiica mea s-a măritat cu un băiat bun, dar… n-a mai avut loc pentru mine. Zicea că-i stric feng-shui-ul casei. Am plecat cu două sacoșe și atât.

Am simțit un nod în gât. Nu știam ce să spun. Mi-am amintit de certurile mele cu mama despre spațiu și intimitate, dar niciodată nu mi-am imaginat că cineva ar putea fi alungat chiar de propriul copil.

— Și nu v-a ajutat nimeni?

A clătinat din cap.

— Prietenii s-au risipit când n-am mai avut bani. Frații mei sunt plecați în Italia. Statul… ce să facă statul? Mi-au zis că-s prea tânăr pentru azil și prea bătrân pentru muncă.

În timp ce vorbea, am observat cum oamenii treceau pe lângă noi fără să ne privească. Unii își strângeau poșetele mai aproape de corp, alții își întorceau capul. M-am simțit brusc expusă, ca și cum aș fi făcut ceva rușinos doar stând acolo.

— Nu vă e frig noaptea?

A râs scurt.

— M-am obișnuit. Mai greu e cu foamea și cu singurătatea. Știți ce-i cel mai rău? Că nimeni nu te mai vede ca om. Ești doar „boschetarul” de la colț.

Mi-am amintit cum îi spuneau copiii din bloc „moșul murdar”. Cum râdeau de el când treceau pe lângă bancă. Cum și eu îl evitam, de teamă sau din comoditate.

— Nu v-ați gândit să mergeți la fiica dumneavoastră? Poate s-a răzgândit…

A oftat adânc.

— Am încercat o dată. Mi-a spus să nu mai vin niciodată. Că are copil mic și nu vrea probleme. M-a durut mai tare decât toate nopțile petrecute pe carton.

Am simțit cum mi se umezește privirea. Nu știam dacă să-l compătimesc sau să-l admir pentru demnitatea cu care își purta suferința.

— Și ce faceți toată ziua?

— Citesc ziare vechi, vorbesc cu alți oameni ai străzii… Uneori mă uit la copii cum se joacă în parc și-mi amintesc de vremurile când eram și eu tată tânăr. Alteori doar stau și mă gândesc unde am greșit.

Am stat mult timp pe bancă lângă el, ascultându-i povestea. Mi-a povestit despre cum a încercat să lucreze cu ziua la construcții, dar nimeni nu voia „un bătrân bolnav”. Despre cum a dormit iarna într-un subsol plin de șobolani. Despre prietenii pe care i-a pierdut din cauza alcoolului sau a disperării.

La un moment dat, a venit doamna Stanciu de la etajul trei și ne-a privit dezaprobator:

— Domnișoară Elisabeta, nu vă supărați, dar nu vă murdăriți sufletul cu astfel de oameni! Sunt periculoși!

M-am ridicat brusc:

— Doamnă Stanciu, omul acesta are o poveste! Nu e periculos, e doar… uitat de lume!

Ea a pufnit și a plecat grăbită. Nicolae mi-a zâmbit trist:

— Nu vă certați pentru mine. Oamenii nu pot înțelege dacă n-au trecut prin asta.

Am plecat spre casă cu sufletul greu. În acea seară nu am putut dormi. M-am gândit la cât de ușor judecăm fără să știm povestea celuilalt. La cât de repede ne ferim privirea ca să nu ne simțim vinovați.

A doua zi i-am dus lui Nicolae o pătură groasă și o pungă cu mâncare caldă. Mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi:

— Să știți că nu toată lumea e rea… Dumneavoastră mi-ați dat speranță că poate într-o zi o să fiu iar om între oameni.

De atunci, îl vizitez aproape zilnic. Uneori îi citesc dintr-o carte veche găsită prin casă. Alteori doar stăm și privim lumea cum trece grăbită pe lângă noi.

M-am schimbat mult după acea zi. Am început să văd oamenii străzii altfel — ca pe niște povești vii, nu ca pe niște umbre incomode ale orașului nostru grăbit.

Mă întreb adesea: oare câți Nicolae sunt printre noi? Câți dintre noi avem curajul să-i privim în ochi și să-i ascultăm? Și dacă mâine soarta ne-ar pune pe noi pe o bancă rece, cine ar mai sta lângă noi?