„După 16 ani de despărțire, fostul meu soț se întoarce, bolnav și în căutare de adăpost: Fiii noștri nu sunt de acord”

A trecut mult timp de când casa părea atât de goală cum a fost după ce Eugen a plecat. Primele câțiva ani, liniștea era asurzitoare, doar sărbătorile aduceau zgomot când Bogdan și Eusebiu veneau cu familiile lor. Râsul și poveștile lor acopereau crăpăturile din inima mea. Acum, la 62 de ani, am găsit un ritm al singurătății care este confortabil, dacă nu complet împlinitor.

Neprevăzutul s-a întâmplat joia trecută. Tăiam trandafirii în grădină când l-am văzut stând acolo, sprijinindu-se greu de poartă, arătând mai bătrân și mai fragil decât bărbatul pe care mi-l aminteam. Eugen, cu fața palidă și ochii obosiți, se întorsese.

„Magdalena,” a spus el, vocea lui un șoaptă răgușită, „Am nevoie de un loc unde să stau pentru o vreme. Sunt bolnav, și tratamentele sunt aici în oraș. Nu știam unde altundeva să merg.”

Șocul trebuie să fi fost vizibil pe fața mea pentru că a adăugat repede, „Voi înțelege dacă este prea mult să cer.”

L-am condus înăuntru, mai mult din obișnuință decât orice altceva. Ne-am așezat la masa din bucătărie unde am împărtășit nenumărate mese și și mai multe certuri, acum o viață în urmă. S-a uitat în jur, un zâmbet slab trecându-i peste buze ca și cum camera i-ar fi adus aminte de amintiri mai bune decât mie.

I-am sunat pe Bogdan și Eusebiu în acea seară. Vestea nu le-a căzut bine. Bogdan, mereu protectorul, a fost ferm. „Mamă, nu-l poți lăsa să stea. Ce zici de toți anii pe care i-ai petrecut reconstruindu-ți viața fără el? El și-a făcut alegerea.”

Eusebiu a fost mai blând, dar cuvintele lui nu au fost mai puțin hotărâte. „Nu este corect pentru tine, mamă. El ne-a părăsit. De ce ar trebui să fii tu cea care să aibă grijă de el acum?”

Cuvintele lor mi-au răsunat în minte mult după ce apelurile s-au încheiat. Aveau dreptate, desigur. Eugen ne-a părăsit, și a durat ani pentru ca rănile să se cicatrizeze, deși nu s-au vindecat niciodată cu adevărat. Dar privindu-l acum, micșorat și tremurând în puloverul pe care i-l tricotam în primul nostru an de căsătorie, am simțit o tragere la inimă.

Următoarele săptămâni au fost un vârtej de vizite la spital și seri liniștite. Sănătatea lui Eugen s-a deteriorat mai repede decât anticipase oricine. În ciuda circumstanțelor, am căzut într-o rutină tensionată. Nu puteam nega confortul pe care îl simțeam având pe cineva în casă, chiar dacă era el.

Într-o dimineață rece de octombrie, l-am găsit pe Eugen în camera lui, nemișcat și rece. Finalitatea momentului a fost copleșitoare. I-am sunat pe Bogdan și Eusebiu, care au venit cât de repede au putut. Înmormântarea a fost un eveniment liniștit, la care au participat puțini.

În urma trecerii lui, o tensiune palpabilă s-a așezat între mine și fiii mei. Ei nu puteau înțelege de ce l-am lăsat să stea; nici eu nu puteam explica pe deplin. Pe măsură ce plecau, întorcându-se la viețile lor, casa părea mai goală ca niciodată.

Cuvintele de despărțire ale lui Bogdan au fost un confort rece, „Nu merita bunătatea ta, mamă.”

Poate că nu. Dar pe măsură ce stăteam singură în bucătărie, mă întrebam dacă bunătatea mea a fost mai mult pentru mine decât pentru Eugen. Casa era din nou liniștită, prea liniștită, și am rămas cu nimic altceva decât amintiri și întrebări de „ce-ar fi fost dacă”.