Ecourile Tăcerii: Povestea Agathei între Singurătate și Dorința de Apropie

— Mamă, ai semnat actele la notar? Mă întreabă Irina, cu vocea ei tăioasă, de parcă fiecare cuvânt ar fi o sentință. E a treia oară săptămâna asta când mă sună. Nu mă întreabă dacă am mâncat, dacă mă doare spatele sau dacă mai am lemne pentru sobă. Doar despre acte, testament și apartamentul din centru.

Mă uit la telefonul vechi, cu tastele tocite, și simt cum mi se strânge inima. În camera mică miroase a ceai de tei și a vechi. Pe perete, poza cu mine și copiii mei, Irina și Vlad, zâmbește amar. Erau mici atunci, cu obrajii rumeniți de joacă și ochii plini de lumină. Acum, ochii lor sunt mereu grăbiți, iar zâmbetul – doar o formalitate.

— Nu încă, Irina. Mai am nevoie de timp să mă gândesc, îi răspund încet.

— Mamă, nu mai ai la ce să te gândești! Vlad e deja supărat că tot amâni. Știi bine că dacă nu rezolvăm acum, o să fie complicat după…

După. Cuvântul ăsta îmi sapă în suflet ca o gheară. După ce nu voi mai fi. Parcă nu mai contează decât ce rămâne în urmă, nu cine sunt eu acum.

Închid telefonul și rămân cu ochii în gol. Aud pașii grei ai trecutului: cum am muncit douăzeci de ani la fabrica de confecții, cum am stat nopți întregi lângă patul lor când aveau febră, cum am rămas văduvă la patruzeci și doi de ani și am tras de mine să nu le lipsească nimic. Am renunțat la visele mele pentru ca ei să-și urmeze drumul.

Vlad nu mă sună aproape niciodată. Doar mesaje scurte: „Ce faci?”, „Ești bine?”. Știu că e ocupat cu serviciul lui la București, cu familia lui nouă. Dar doare să simt că nu mai sunt decât o povară sau o semnătură pe niște hârtii.

Într-o seară friguroasă de martie, aud pași pe scări. Mă uit pe vizor: e vecina, doamna Stanciu.

— Agatha, ai nevoie de ceva de la magazin? Am văzut că nu ai mai ieșit de câteva zile.

Îi mulțumesc și îi spun că am tot ce-mi trebuie. Dar adevărul e că nu mai am chef să ies. Mă simt invizibilă în satul ăsta care a îmbătrânit odată cu mine. Prietenele mele au plecat una câte una: unele la copii în străinătate, altele la Domnul.

Seara, când sting lumina și mă așez în patul rece, gândurile nu-mi dau pace. Îmi amintesc ultima ceartă cu Irina:

— Mamă, tu nu înțelegi că noi avem nevoie de siguranță? Dacă pățești ceva și nu ai lăsat nimic clarificat, ne certăm ca frații! Vrei să ne urâm după ce nu mai ești?

— Eu vreau doar să știu că vă pasă de mine cât sunt vie…

A tăcut atunci. Apoi a schimbat subiectul.

Într-o duminică însorită, Vlad vine pe neașteptate. Intră grăbit, cu ochii pe ceas.

— Mamă, am venit doar să te văd puțin. Sunt în trecere spre Brașov.

Îl privesc cum se uită prin casă, ca un străin. Se așază pe marginea patului și începe:

— Știi că noi nu vrem decât să fie totul clar. Sora mea are nevoie de bani pentru apartamentul ei nou… Eu am rate…

Îl întrerup:

— Vlad, tu îți amintești când ai venit plângând acasă că te-a bătut un coleg? Ți-am pus gheață la ochi și ți-am spus că ești puternic…

Se uită la mine stânjenit:

— Mamă…

— Atunci nu conta niciun act. Conta doar să fii bine.

Nu răspunde. Se ridică brusc:

— Trebuie să plec. Să ai grijă de tine.

Ușa se trântește ușor în urma lui. Rămân singură cu ecoul pașilor lui pe hol.

În zilele următoare primesc tot mai multe telefoane de la Irina. Insistă să merg la notar. Într-un final cedez și accept să mergem împreună.

La biroul notarial miroase a hârtie nouă și a indiferență. Notarul citește repede actele, iar copiii mei stau pe scaune ca niște străini care așteaptă verdictul unui judecător.

Semnez cu mâna tremurândă. Mă uit la Irina – are ochii umezi, dar nu știu dacă e emoție sau ușurare.

Pe drum spre casă, Irina încearcă să rupă tăcerea:

— Mamă… știu că poate am părut rece… Dar ne e greu și nouă…

O privesc lung:

— Știu, fată dragă. Dar uneori mi-aș fi dorit să vă fie greu pentru mine, nu pentru ce las în urmă.

Ajung acasă și mă privesc în oglindă. Sunt tot eu – Agatha cea care a iubit fără măsură și a primit înapoi doar ecouri de tăcere.

În fiecare seară aprind o lumânare pentru sufletul meu și al celor dragi. Poate într-o zi vor înțelege că dragostea nu se măsoară în acte sau moșteniri.

Mă întreb: oare cât valorează o mamă când nu mai are nimic de oferit decât prezența ei? Poate cineva să iubească fără să ceară nimic în schimb?