Ziua în care am aflat că nu mai sunt binevenită
— Mamă, te rog să nu vii anul acesta la ziua lui Vlad. Așa e mai bine pentru toți.
Am recitit mesajul de pe telefon de cel puțin zece ori. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea atât de tare încât aproape că nu mai auzeam nimic în jur. Mă așezasem pe marginea patului, cu fața spre fereastra prin care lumina palidă a dimineții abia pătrundea. Era 2 martie, cu o zi înainte de aniversarea nepotului meu, Vlad, și mă așteptam să primesc invitația obișnuită de la fiul meu, Radu. În schimb, am primit această sentință rece, scurtă, fără explicații.
M-am ridicat mecanic și am început să mă plimb prin casă. Am trecut pe lângă masa pe care deja pregătisem hârtia de împachetat pentru cadoul lui Vlad — un set de lego pe care îl dorise încă de Crăciun. În bucătărie, blatul era plin cu ingrediente pentru tortul cu ciocolată și vișine, preferatul lui. M-am oprit în dreptul oglinzii din hol și mi-am privit chipul: riduri adânci, ochi obosiți, dar încă plini de dragoste pentru familia mea.
— Ce s-a întâmplat? Unde am greșit? — am murmurat aproape fără glas.
Am încercat să-mi amintesc ultimele întâlniri cu Radu și cu Nora, soția lui. La Crăciun, atmosfera fusese tensionată. Nora fusese iritată că am adus cozonac „ca la mama acasă”, spunând că nu se potrivește cu dieta ei vegană. Am încercat să glumesc, dar Radu m-a privit tăios: „Mamă, te rog să respecți alegerile noastre.”
Poate că am vorbit prea mult despre cât de mult îmi lipsește să petrec timp cu Vlad. Poate că am insistat prea mult să-l iau în parc sau să-l ajut la teme. Poate că am fost prea prezentă. Dar nu era asta datoria unei bunici?
Am sunat-o pe sora mea, Mariana.
— Nu pot să cred! — a exclamat ea când i-am povestit totul. — Cum să-ți spună așa ceva? Tu ai făcut totul pentru el!
— Poate că am făcut prea mult… sau prea puțin — am răspuns eu cu voce stinsă.
Am stat toată ziua cu ochii pe telefon, sperând la un mesaj explicativ sau măcar la o scuză. Nimic. Seara târziu, mi-am făcut curaj și i-am scris lui Radu:
„Dragul meu, nu înțeleg ce s-a întâmplat. Dacă am greșit cu ceva, te rog să-mi spui. Îmi este foarte dor de Vlad și mi-ar fi plăcut să fiu alături de el la aniversare.”
Răspunsul a venit după câteva ore:
„Mamă, mereu vrei să fie ca tine. Îl sufoci pe Vlad cu atenția ta și ne faci să ne simțim ca niște oaspeți în propria casă. Nora nu se simte confortabil când ești tu acolo. Te rog să respecți dorința noastră.”
M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. M-am simțit ca un copil certat pe nedrept. Am crescut singură un băiat după ce soțul meu, Ionel, ne-a părăsit când Radu avea doar șapte ani. Am muncit două joburi ca să-i pot oferi tot ce avea nevoie. Am renunțat la visele mele pentru el. Iar acum… eram considerată o povară.
A doua zi dimineață, am privit cum soarele răsare peste blocurile cenușii din cartierul nostru din București. Am decis să ies la plimbare prin parc, acolo unde obișnuiam să-l duc pe Vlad când era mic. Pe aleea principală, copiii alergau veseli, iar mamele îi urmăreau cu priviri obosite dar pline de dragoste. M-am așezat pe o bancă și am privit în gol.
O bătrânică s-a așezat lângă mine.
— Aveți o zi grea? — m-a întrebat ea blând.
— Da… Astăzi e ziua nepotului meu și nu am voie să merg la el — i-am spus fără să mă pot abține.
— Și eu am trecut prin asta — mi-a spus ea zâmbind trist. — Copiii cred că știu ei mai bine… Dar uneori uită cât îi iubim.
Am stat mult timp pe bancă gândindu-mă la viața mea. La sacrificiile făcute, la bucuriile mici și la durerile mari. La cum familia se poate destrăma fără ca măcar să-ți dai seama când s-a produs ruptura.
Seara, m-am întors acasă și am găsit un mesaj vocal de la Vlad:
— Bunico, mi-e dor de tine! Mi-ar fi plăcut să fii aici… Dar mama zice că trebuie să stai acasă azi. Te iubesc!
Am izbucnit din nou în lacrimi. Vocea lui inocentă mi-a sfâșiat sufletul.
În zilele următoare, am încercat să-mi ocup timpul cu lucruri mărunte: citit, croșetat, vizionat seriale vechi. Dar gândul la Vlad nu-mi dădea pace. M-am întrebat dacă ar trebui să lupt mai mult pentru dreptul meu de bunică sau dacă ar trebui să mă retrag și să le respect dorința, oricât de nedreaptă mi s-ar părea.
Într-o seară, l-am sunat din nou pe Radu.
— Mamă, te rog… Nu vreau scandal — mi-a spus el înainte să apuc să spun ceva.
— Nu vreau scandal, Radu… Vreau doar să înțeleg ce pot face ca să nu vă mai deranjez atât de tare… Poate că am greșit undeva… Spune-mi ce vrei de la mine!
A tăcut câteva secunde.
— Să fii mai discretă… Să nu mai insiști atât… Să ne lași spațiu.
Am închis telefonul cu inima frântă. Oare chiar asta înseamnă iubirea azi? Să fii discret? Să nu mai insiști?
De atunci au trecut câteva luni. Îl văd pe Vlad doar când mă lasă Radu sau când Nora e plecată din oraș. Încerc să mă bucur de fiecare clipă cu el și să nu-i transmit tristețea mea.
Mă întreb adesea: Oare cât valorează sacrificiile unei mame când copiii ajung adulți? Unde se termină datoria și unde începe povara? Voi ce ați face în locul meu?